Și veverițele se îndrăgostesc, se dușmănesc, se gândesc la fostele iubiri și suspină după partenerul ideal. Degeaba ne gândim noi că tot ce fac ele e să alerge de colo-colo și să-și îndese alune în fălci, căci veverițele au o viață foarte asemănătoare cu a noastră. Își măsoară cozile, numără pe furiș ghindele strânse de vecinul de copac și fură din fructele celor mai prăpădiți.
În lumea veverițelor există prejudecăți, există bârfe, există un complex de superioritate și există dorința de a fi mai cu moț. Și veverițele își aranjează coada, își îndeasă mâncare în fălcuțe cu mai mult tact decât altele și-și caută scorburi mai înalte pentru a hiberna. Se zbate fiecare să-și facă grămada mai mare de provizii și se fugăresc sprinten atunci când au ceva de împărțit.
Printre veverițe trăiesc unele chiar cu moț. Printre micile rozătoare care nu rod nimic din ce nu e al naturii și care-și cară conuri de brad potrivite pentru scorbura lor, trăiesc unele pe care natura le-a înzestrat cu aripi. Se azvârle încolo și încoace și își întind mâinile ca să ne privească de sus mai bine. Deși te-ai aștepta ca acestea să fie mândre și să le râdă în nas veverițelor care doar stau cu ghearele în pământ, roșcățelele cu aripi își văd de treaba lor. Zboară doar atunci când se simt în pericol, ori când vor să ia ghindele la care nimeni nu a ajuns până atunci. Contrar așteptărilor, veverițele cu aripioare nu se uită de sus la cele de pe pământ și nici nu își aruncă ghindele din gură doar pentru a le arăta celor jos unde le e locul. Își văd de veverițeala lor cu un firesc anormal, cu banalitate și cu o totală lipsă de interes în a fi moțul din pădure.
În schimb, există niște surate veverițe care se cred speciale și cred că nimeni nu le ajunge la năsucul negru și umed și că nicio surată nu le poate știrbi zâmbetul cuceritor și superior. Veverița cu cele mai mari prejudecăți, cu dorințe de afirmare și înțelepciunea unei gâște e dolofana și mai puțin pufoasa marmotă. Ea nu înțelege că e doar o veveriță mai grăsană și cu mai mult loc în fălci pentru cărat alune. În sinea ei e convinsă că orice veveriță care a avut onoarea de a se naște marmotă este superioară rozătoarelor mai mici chiar și decât propria lor coadă.
Marmota crede că mărimea ei, blana colorată diferit în funcție de preocupările ei și coada mai scurtă o plasează pe o poziție superioară în neamul ei. Crede că dacă poate căra mai multe nuci e mai puternică, dar nu înțelege că să care mai mult înseamnă să și mănânce mai multe. Crede că mărimea ei ar trebui să fie intimidantă pentru celelalte veverițe, dar uită că cele 10 kg o fac mai lentă și-i fac instinctele să ațipească. Degeaba n-ai o codiță pufoasă de cărat după tine dacă ai o mândrie cât o grămăjoară de conuri de brad.
Veverița se poate strecura în vizuina marmotei, însă marmota nu intră-n scorbură nici dacă și-ar pune toate nucile-n debara. Există impresia greșită că-n lumea animalelor mărimea ar fi vreun motiv de laudă și de asta marmota crede că cele 8-10 kg ale sale o fac superioară în specie, dar bietele marmote nu știu că vânătorii împușcă mai mulți mistreți decât căprioare.
De multe ori marmotele uită că sunt doar niște veverițe mai grăsune și nici măcar nu le lasă pe suratele lor să se apropie de ele. Deși noi vedem clar că sunt din aceeași specie, ele refuză să fie asociate cu micuțele roșcate.
Ce drăguțe ar fi fost marmotele dacă ar fi înțeles că sunt și ele veverițe.
Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
