Ne-am luat cu viața și-am uitat că ne iubeam. Am uitat cât de repede și nedrept trecea timpul atunci când ne priveam în ochi sau cum ne apropiam mâinile, dar niciunul dintre noi nu avea curajul să le atingă pe alte celuilalt. Am trecut repede peste fluturii din stomac, peste emoțiile care ne făceau să spunem prostii și peste dorința de a-l fermeca pe celălalt cu cele mai strălucitoare povesti ale noastre. Am uitat prea repede dorința care nu ne lăsa uneori sa dormim. Am uitat cât de greu era să ne prefacem că nu simțim nimic și aproape că ne-am uitat chiar și chipurile. Nu ne mai e dor de atingeri stângace, de zâmbetele de copii care păreau că abia descoperiseră ce înseamnă să fii îndrăgostit și nici de a ne privi pe ascuns.
Măcar de-am fi apucat să trăim înainte să uităm. Măcar de-am fi învățat să înotăm înainte să ne luam zborul atât de sus și de departe. Am ars fără să ne fi dat unul altuia foc, ne-am umplut buzunarele cu cenușă și ne-am înecat cu fumul unui foc ce n-a existat niciodată. Noi nu ne-am mai iubit înainte chiar să fi avut șansa de a ne iubi. Și când vom fi bătrâni și vom încerca să le vorbim novicilor despre iubire, niciunul dintre noi nu-și va mai aminti că suntem suflete pereche. Am ales să ne prefacem că nu pricepem o iotă din tot efortul făcut de univers pentru a ne aduce împreună și încercăm să nu ne facem prea comozi unul în viața celuilalt. Nu le spunem nimic oamenilor deși știu și ei ce știm și noi și ne prefacem că nu ne suntem slăbiciuni.
Cine are nevoie de vulnerabilitate, de conexiune și de contopire, când avem opțiunea de a ne topi de dor? Credem că dacă ignorăm, dispare. Crezi că n-o să mai simțim la fel data viitoare când ne vom privi în ochi? Parcă vreau să trăim odată ca să scăpăm de povara asta. Parc-aș vrea să ne forțăm să ne-aducem aminte și să stăm nemișcați până ce unul dintre noi va avea curajul să spună primul adevărul. Poate n-ar fi trebuit să ne apropiem, poate n-ar fi trebuit să ne privim sau să ne prefacem că mâinile ni se ating întâmplător.
Și dacă nu ne-am mai preface? Dacă ne-am iubi și gata?! Dacă ne-am aduce aminte de dorințe, de emoții, de stângăcii? Nu ești curios cum ar arăta lumea dacă noi doi ne-am iubi așa cum vrem? Îți spun eu! Lumea n-ar mai exista o vreme. N-ar mai exista pentru noi. Am exista unul prin altul și-am construi emoții pe care nimeni nu le-a mai simțit vreodată. Am pierde nopți doar privindu-ne ca nu cumva să ratăm vreun zâmbet, am respira rar și profund, am folosi orice scuză doar pentru a ne atinge. Și apoi… Apoi ne-ar trece! Ne-am plictisi, ne-am obișnui, iar parfum celuilalt ar deveni înecăcios. Ne-am atinge din reflex, am dormi neîntorși, am clipi fără teamă. Ne-am amesteca printre oameni și chiar ne-am pierde uneori prin mulțime, căci ținutul de mână n-ar mai fi chiar așa interesant. Am trăi ceva mai îngrozitor decât uitarea – indiferența.
Știi ce? Ne stă mai bine așa. Să nu ne iubim niciodată ca să ne putem iubi pentru tot restul eternității. Să nu ne spunem ce simțim ca să ne putem preface că nu simțim nimic. Să continuăm să ne atingem pe ascuns, nu pentru că ni s-ar cuveni. Să uităm când timpul o vrea să ne cruțe, dar nu să fim indiferenți și să ținem asta minte toată viața. Să ne dorim, să visăm, să sperăm, să nu înțelegem. Să trăim întrebându-ne cum ar fi fost doar ca să nu stricăm stigma socială care ne sufocă atunci când ne gândim la cum ar fi fost dacă ne-am fi permis să ne iubim.
Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
