E vina o consecință sau o cale de mântuire? Ce doare mai tare: vina sau regretul? E păcat să îți dorești, să faci și să suporți consecințele, să îți dorești, dar să te zbați cu tot dinadinsul să nu faci, ori e mai păcat să nu-ți dai voie nici măcar să-ți dorești? Nu voința ne face ființe? Dorința, păcatul și vina ne-au coborât pe pământ și ne-au făcut ființe cu simțiri și cu urme de dumnezeire. Dar ce sunt aceste lanțuri care ne leagă strâns, muritori de rând sau nemuritori prin artă fiind?
Este să vrei și să-ți dorești același lucru? Poți să vrei ceva ce nu-ți dorești și să-ți dorești ceva ce nu vrei cu toată conștiința ta. E o diferență fină, dar am învățat eu de la un profesor din facultate că nu poți înțelege un concept până ce nu sapi până mai jos de rădăcina lui. Și tot săpând, dând viermii deoparte și aruncând buruienile cu rădăcini adânci și împrăștiate, m-am putut uita de sub pământ la aceste două cuvinte pe care tindem să le considerăm sinonime. A vrea este supus rațiunii. Vrem lucruri după tipare, după nevoi, după piesele care ne lipsesc. Vrem hrană când ne e foame, vrem timp când nu suntem capabili să-l gestionăm nici pe cel pe care-l avem și vrem un tovarăș de drum pentru că ne e urât să mergem de unii singuri la drum lung. Vrem lucruri care au în spatele lor un motiv. Vrem bani pentru jucării, vrem atenție pentru validare, vrem oameni pentru nevoi meschine. Putem să vrem ceva ce nu ne dorim, căci dorința vine tocmai din fărâma de dumnezeire care ne zace-n conștiință. Dorința e deasupra intereselor, nevoilor, motivelor. Dorința e deasupra rațiunii, dar asta nu înseamnă c-o domină. Ne dorim lucruri fără motive anume, fără rațiune, fără să gândim dincolo de momentul în care vom avea acea dorință împlinită. Ne dorim pentru că avem atâta putere încât s-o facem. Ne dorim oameni pe care rațiunea nu i-a etichetat încă, căci așa ne îndrăgostim de năluci. Vrem lucruri pentru starea noastră de confort, dar ne dorim diferit pentru că vrem zbuciumul, vrem suferința, vrem nemurirea. Vrem un om pentru că ne dă siguranța de care mintea speriată are nevoie, dar ne dorim altul căci locurile în care n-am fost vor fi mereu mai frumoase. Vrem să mergem pe drumul pavat, dar ne dorim cu toată ființa noastră să alergăm pe pământul proaspăt arat. Iar atât timp cât oamenii își pot dori reîntoarcerea în dumnezeire, dorinței n-ai cum să-i pui limite, dar voinței da – standarde, stereotipuri, norme, limite.
Păcatul e nerespectarea unui patern sau suprimarea liberului arbitru? Nu-i și păcatul parte din liberul arbitru? Sau am primit păcatul doar ca să avem pentru ce să ne căim? Dacă dorința vine din fărâma de dumnezeire, atunci păcatul care-i urmează de ce ar fi motiv de judecată? Când vrem bani și furăm pentru a-i obține, comitem un păcat din rațiune, cu bună știință, cu motivație clară și cu niciun fel de scuză. Acest păcat conștient, bătut în piatră, n-ar trebui pus pe același loc cu cel făcut din dorință. Când îți dorești să furi sufletul cuiva care-i legat doar prin voință de al altcuiva, o faci pentru că simți că altfel sufletul tău se va prăvăli în iad și nici măcar Dumnezeu nu-l va mai putea scoate de acolo. Și dacă nu-l furi, ce să faci? Să trăiești veșnicia sugrumat de dorința care nu-ți va da pace niciodată? Dorințele nu trec. Nu sunt o răceală. Dorințele se cuibăresc toate în sufletul nostru și ne mănâncă din interior. Și atunci, dacă dorințele ne nimicesc sufletul, ce să mai ajungă în dumnezeire? La ce bun să n-ai păcate dacă nici suflet de oferit lui Dumnezeu nu mai ai?
C-ai vrut sau că ți-ai dorit, ai păcătuit. Apoi apare un fenomen generat mai mult de mediul exterior, în timp, decât de adevăratele noastre simțiri. Indiferent de drumul ales către păcat, la finalul acestuia se află vina. Vina unora are mâinile, picioarele și limba tăiate. A altora e flămândă și abia așteaptă să-i cuprindă și să-i înghită. Indiferent de înfățișare, chiar și-n sufletele care par goale, vina tot și-a făcut cuib. Ea poate să ne facă să înțelegem intențiile bune cu care ne-am pavat drumul spre iad sau poate să arunce cu pietre până ce nu mai rămâne nicio părticică de suflet intactă.
Există și oameni care simt vina deși nu păcătuiesc. Există oameni pe care dorința îi sperie atât de tare, acea sălbăticie din noi, acea putere care domină uneori voința, încât își fabrică vina și-o lasă să flămânzească până ce începe să se hrănească din dorințele și dumnezeirea lor. În sufletul celor mai slabi dintre ei, vina naște regretul. Și ce n-a reușit vina să înghită sau ce nu mai are vina mâini ca să apuce, înșfacă regretul. Și el e mai rău ca vina. Dacă vina te înghite pentru ce-ai făcut, ori ce ți-ai dorit să faci, regretul îți explică tacticos tot ce puteai să vrei sau să-ți dorești și n-ai făcut-o, la toate câte n-ai fost în stare să aspiri.
Tu ce-ai vrea: un suflet care poartă vina unor păcate din dorință sau un hău de regret și rațiuni?
Claudia F. BADEA este redacto la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…