FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – De ce sunt artiștii nemuritori?

Cred că, de multe ori, artiștii aleg voit să se îndrăgostească și să facă zei din muritori de rând doar ca realitatea să-i sfâșie și din rănile lor să țâșnească arta pură, intensă, copleșitoare. Deși iubirea și durerea din mintea artistului sunt la fel de intense, iar muritorii de rând n-ar putea suporta niciodată o astfel de povară, iubirea îl orbește chiar și pe cel mai experimentat artist; îl îmbată, îl sufocă, îl face să vadă culori în locurile în care a fost mereu doar alb. Suferința este cea care îl ancorează în realitate, îl trage de mânecă și-i înfige picioarele adânc în pământ. 

   Am mai scris despre felul în care se îndrăgostesc artiștii. Am vorbit de multe ori despre intensitatea cu care ei simt totul și despre focul care-i arde atunci când ochii unor muritori devin muze. Artiștii se îndrăgostesc de proiecția artei lor în muze și le ridică pe acestea la nivelul zeilor, deși, uneori, ce vede artistul abia dacă are o mică intersecție cu realitatea. Artistul poate iubi infinit. Poate iubi un suflet până-l spulberă, poate iubi o inimă până o vindecă și poate iubi întunericul până ce-i redă strălucirea. Dacă simți că un artist te iubește, lasă-te iubit! Pe el nu-l interesează cum te vezi tu, căci el te vede cum are el nevoie să vadă, iar dacă te îndrăgostești de un artist, să-l iubești până ce simți că-ți arde sufletul și te fărâmi, să i te dedici și să te bucuri de fiecare secundă în care te privește, căci n-o va face veșnic. 

   Artiștii iubesc deodată cu toată puterea divină ce zace în ei, iar asta face ca focul ce izbucnește puternic și arde totul, să se și stingă rapid. Artistul nu va iubi niciodată mocnit, lent și cât pentru o viață. Artistul te va iubi cât va avea nevoie, apoi vei deveni iar muritor de rând, o non-culoare, un efemer. Iar artistul va cădea din înaltul cerului până în fundul iadului, căci oricât de mult ai încerca, tu nu vei putea iubi un artist așa cum te iubește el pe tine. Nu vei fi niciodată suficient și oricât de mult ai încerca, nu vei fi niciodată muza pe care el o vede. 

   Așa începe procesul de creație – în căderea sa, artistul își frânge năluca, iluzia, iubirea. Bucăți din sufletul lui cad pe rând pe pământ și dau naștere formelor, culorilor și cuvintelor. Și pe cât de puternică e iubirea, pe atât de sfâșietoare e durerea. De aceea artiști sunt nemuritori. Ei mor cu fiecare iubire neîmplinită, cu fiecare muritor care nu se ridică la așteptările lor, cu fiecare Cătălina care fuge în brațele unui Cătălin. Și când mori de atâtea ori, nu mai poți muri niciodată cu adevărat, căci și dacă inima nu va mai rezista într-o zi durerii sau plăcerii, bucățile rupte din sufletul artistului în cădere vor trăi veșnic pe pământ. 

   Dar dacă crezi că artistul se topește în iubire și se frânge în durere în fața unui muritor, să te ferești din calea artiștilor care se îndrăgostesc unii de ceilalți. Am iubit și eu, nu de mult, un artist. Mi-a otrăvit mintea cu sunete și culori, m-a făcut să mă topesc, să cred, să vreau, să-mi doresc, să fiu și, deși știam cum iubesc artiștii, m-am mințit că el e diferit. Simțeam că l-am iubit o eternitate și că l-aș mai putea iubi încă una, dar am știut ce urmează. A urmat curând căderea. Am căzut eu și-am împrăștiat cuvinte pe pământ. Nu știu dacă doar eu am iubit, dacă doar eu am căzut, dacă doar eu am fost. Dar dacă s-a lăsat și el copleșit de nemurirea pe care am fi putut s-o trăim împreună, sper că a și căzut în iadul pe care-l merită și-a creat arta minunată de care voi aveți nevoie pentru a înțelege frumosul. 

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…