Unul dintre cele mai bizare sentimente pe care le-am trăit a fost atunci când am conștientizat motivul pentru care te urăsc de fapt oamenii. La început credeam cǎ doar oamenii respingători, fără moralitate si nedemni de statut social sunt urâți. Apoi, crescând si privind mai atentǎ în jur am crezut cǎ oamenii mari îi urăsc doar pe cei care-i rănesc sau îi nedreptățesc. Credeam cǎ ura e ceva ce se naște dintr-o formǎ de ranǎ; un fel de infecție care netăiată din timp face unele suflete sǎ putrezească și sǎ necesite amputare.
Apoi, văzând și oameni care urăsc, și oameni care sunt urâți mǎ gândeam cǎ și o cunoaștere lacunarǎ a celui urât îl poate face pe cel ce urăște sǎ nutrească astfel de sentimente. Mǎ gândeam cǎ ura e varianta ușoară în detrimentul vulnerabilității în fața altora. Credeam, tânără fiind, cǎ oamenii se urăsc intre ei pentru cǎ iubirea era mult prea complicată. Pentru iubire ai nevoie de motive reale, ai nevoie sa lupți cu realitatea, cu rațiunea, cu lumea întreagă uneori și chiar cu propriile voințe. Ca sǎ urăști nici măcar nu-ți trebuia un motiv real. E suficient sǎ crezi ceva despre un om, sǎ ți se parǎ, sǎ ți se șoptească ceva.
Când eram încă un copil într-ale emoțiilor si încercăm sa filtrez tot ce mǎ înconjura și să-mi construiesc propriile viziuni, credeam cǎ oamenii care te cunosc n-au cum sǎ te urască. Cel puțin nu pentru motivele care le sunt cunoscute. Credeam cǎ cineva care-ți vede toate zbaterile frenetice în încercarea disperată de a te menține la suprafața apei, nu te mai poate urî apoi pentru cǎ știi sǎ înoți. Credeam de asemenea ca oamenii care te vǎd plângând n-au cum să-și dorească sǎ te vadă așa din ce în ce mai mult. Eram și eu copil și-atunci încă obișnuiam sǎ cred în lumea ideală pe care, ce-i drept, n-o trăisem niciodată cu adevărat…
Abia când am crescut, când am gustat din roadele trudei, când privirea nu-mi mai era tulburatǎ, am înțeles ura oamenilor. Vin dintr-un iad greu de închipuit pentru unii și am reușit sa ma cațǎr pe pământ făcând trepte din lucruri care mai de care mai dureroase. Și-au fost oameni acolo. Au fost oameni sub ochii cărora mi-am dus truda. Oameni care au văzut de câte ori am căzut înapoi, care mǎ mângâiau pe cap atunci când eram pe talpa iadului și-mi spuneau ca sigur am sa reușesc și într-un final am reușit…
Nici când eram pe pământ nu înțelegeam prea bine cum funcționează ura si credeam mai ales ca n-au cum sa ma urască cei care mi-au văzut toate rănile, care mi-au auzit toate urletele, care m-au văzut curățându-mi tot noroiul. Apoi am început sǎ urc, căci adesea adâncimea de la care ieși de sub pământ e înălțimea pe care ți-o iei odată ridicat, asta daca știi cum să-ți folosești uneltele. Încă de la prima treapta ridicată de la sol am simțit fiorul rece al nedreptei vrajbe.
Astăzi, când stau în loc meu liniștit, în cuibul cald al minții și trudei mele, când vǎd mai clar ca niciodată în ciuda focusului slab si a ochelarilor inutili, azi am văzut adevarata fațǎ a urii. Am simțit ura oamenilor care îmi priviseră tot noroiul de care eram acoperitǎ, care-mi văzuseră rănile și carnea vie, care știau toți anii în care veneam cu lecțiile învățate în bancǎ pentru cǎ mama mi le citea pânǎ le pricepeam, oameni care știau cǎ mi se citesc acasă cărțile cu fonturi mici pentru cǎ eu nu puteam, oamenii care mǎ vedeau uneori zi de zi cărând manuale mari făcute cum știam eu mai bine doar-doar sǎ nu se bage de seamǎ cǎ sunt diferitǎ. Și-atunci, cu mintea bătătorită, am înțeles cǎ oamenii nu au nevoie de motive sǎ urască.
E amuzant pentru cǎ unii dintre ei cred cǎ eu încă sunt acel copil care nu vede, dar nu pricep cǎ am crescut si eu odatǎ cu ei. Nu pricep nici cǎ ura pe care mi-o poartǎ e de fapt măcinarea propriilor lor eșecuri. E mai ușor sǎ urăști pe cineva care ți se pare cǎ are decât sǎ te intrebi de ce tu nu ai, știind mai ales cǎ ai plecat cu mult înaintea lui în cursǎ. Doare mai puțin sǎ crezi cǎ eu sunt un noroc al sorții, o întâmplare aleatorie ce pare a fi fericitǎ, decât sǎ accepți cǎ o mânǎ de decizii te-au lăsat in urmǎ.
Eram tare mâhnită la început când descoperisem ca te pot urî oamenii care-ți sunt cei mai apropiați, dar am înțeles apoi cǎ ura lor nu e despre mine și cǎ oricât de mult i-aș iubi eu, nu se va schimba nimic. Am înțeles cǎ uneori oamenii doar atât au de oferit din sufletul lor, alteori ura li se cultivǎ și uneori ei cred chiar cǎ universul e un echilibru de la un cap la altul și cǎ cei ce au mai mult succes îl mănâncă hapsâni pe al celora ce n-au.
Ura e neputințǎ, iar oamenii care urăsc sunt demni de milǎ.
Facebook
WhatsApp
TikTok
