FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – De ce înainte era mai bine?

   Are românul o vorbă: mergem înainte, că înainte era mai bine! Dar în indolența lui, românul nu știe și de ce înainte era mai bine. Recunosc, uneori trucul ăsta al minții mă păcălește chiar și pe mine. Dar binele de dinainte e doar un truc, un mod în care mintea se apără, se baricadează și se ascunde cu orice preț de suferință. Din dorința minții de a se pune la loc sigur și din lașitatea de a nu-i mai fi cerută socoteala pentru răutățile pe care le face, odată cu vremea, ascunde ușor-ușor toate amintirile rele, toate momentele de slăbiciune, toate greșelile și toate clipele de durere. Ea crede că ne face bine, dar ne împinge să romantizăm un trecut care n-a existat niciodată. Asta plus două-trei amintiri false și rețeta unui trecut perfect e gata. O iluzie pe care o adorăm și la care suntem condamnați toată viața să aspirăm. Ești sigur că vrei să fii din nou copil? Ești sigur că vrei din nou în relația care s-a terminat acum mult timp? Ești sigur că poți s-o iei de la capăt și să mai treci peste încă o dată? Vrei să te întorci la zilele din trecut în care bunicii tăi trăiau, dar le-ai mai putea jeli o dată moartea? Toată această iluzie, această romanță pe care-o trăim cu trecutul nu este altceva decât drumul către iad pavat cu bune intenții.

   Există oameni care trăiesc în trecut, care se hrănesc cu amintiri, dar cu amintirile unui trecut curățat, cu amintiri selective, cu emoții care le dau căldură și confort, cu oameni care le-au făcut bine și cu aparența vieții fără de păcat și griji. Trăiesc amintiri curățate de durere, de penibil, de vină. Trăiesc de fapt în câteva clipe în care cred ei c-a fost bine. Oamenii care se lasă orbiți de vălul pe care mintea îl pune peste trecut nu sunt slabi, ci doar se îmbată ușor. Le e frică de prezent și se îngrozesc de viitor așa că se refugiază în trecut crezând că acolo e locul sigur unde știu deja ce s-a întâmplat, dar selectivitatea cu care mintea pune deoparte amintirile creează un trecut care n-a existat niciodată.

   Am căzut și eu de multe ori pradă dorinței de a mă întoarce în trecut. Dar în câteva clipe încep să mă întreb: la ce să mă întorc? La durerea care printr-o minune nu m-a înghițit? La iadul din care nu conteneam să mă rog să scap? Să mă întorc la oamenii care-mi erau prieteni doar când aveau ei chef sau la locurile în care mai mult am plâns decât am râs? Să mă întorc iar la a mima nepăsarea. Nietzsche spunea că suntem cu adevărat maturi ca spirite și gata să ne întoarcem în Dumnezeu atunci când, la finalul vieții, vom răspunde pozitiv atunci când Dumnezeu ne va întreba dacă vrem să trăim aceiași viață, din nou, exact la fel. Nu sunt încă sigură care e răspunsul meu. Aș avea puterea să mai trec încă o dată prin tot ce-a fost, dar curajul nu cred că-l mai am.

   Până am să descopăr dacă Nietzsche avea dreptate, rămân totuși la propria-mi filosofie și lupta mea constantă de a-mi ține conștiința trează. Încerc să împiedic mintea să-mi ascundă trecutul și, deși aproape arde pe interior, insist să-mi amintesc cât pot de multe, mai ales pe cele neplăcute, ca să rămân trează, ancorată în realitate, nu să mă îmbăt cu dulceața unui trecut inexistent. Vreau să îmi amintesc cum am ajuns omul de astăzi, vreau să țin minte fețele pe care am reușit să le văd și lacrimile pe care le-am pricinuit. Vreau să-mi amintesc cum era când nu mă iubeam ca să știu acum cum să iubesc, vreau să-mi amintesc tot ce-a fost chiar și înainte de mine.

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…