FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Dacă oamenii ar fi muți

 Am primit și-am înmulțit darul cuvintelor. Mi s-a dăruit un instinct aparte pentru a le așeza în ordine și-am muncit pentru a le învăța sensurile și secretele. Uneori oamenii nu înțeleg că nu toți avem acest dar și se simt jenați când nu le pot mânui cu la fel de multă dexteritate. Alteori chiar și eu, recunosc, uit munca și instinctul din spatele poveștilor și rămân cu un gust amar când cuvintele celor din jurul meu sunt prea puține, prea simple, prea aruncate fără rost. Cu toate acestea, cu toată puterea mea asupra cuvintelor, ce-aș fi eu fără ele?

În ani de șlefuit, de cioplit, vopsit, modelat și acordat am învățat câtă putere au cuvintele rostite, câte fețe și cât de grele pot să fie. Unele sunt dulci, altele precum fierea; unele dau aripi, altele retează picioare; unele împing mâna către trăgaci, altele cheamă Cerurile-n ajutor. Spunem zilnic numai Dumnezeu știe câte cuvinte. Pe unele le simțim, pe altele le inventăm și câte or mai rămâne și nespuse. Cu vorba păcălim, iubim, cerem, mulțumim, rănim și alinăm.

Și pentru că toată viața mea se învârte în jurul cuvintelor frumoase, în jurul oamenilor care vorbesc, în jurul poveștilor spuse pe nerăsuflate, mă întreb azi: ce s-ar alege de noi dacă am amuți? Dacă n-ar mai putea nimeni să rostească niciun cuvânt ne-am mai putea iubi, ierta, uita sau am mai putea renaște?

Dacă n-ar fi putut vorbi, te-ai mai fi îndrăgostit de omul de lângă tine? M-am întrebat asta gândindu-mă la ochii verzi pe care-i scriu parcă de-o viață și am înțeles atunci că pe noi ne leagă liniștea, însă el este excepția care-mi confirmă că în lipsa cuvintelor nu m-aș fi îndrăgostit de mulți dintre cei pe care i-am strecurat prin textele mele. Îmi plac cuvintele frumoase, uneori peste măsură și în lipsa lor unii parcă umblă dezbrăcați. Când închid ochii și mă gândesc la ce-ar rămâne din oameni dacă n-ar mai putea rosti niciun cuvânt realizez că pe unii nu i-aș mai putea iubi, iar pe unii i-aș iubi poate mai mult. Poate n-aș fi pierdut atâtea bucăți de suflet vândute în schimbul cuvintelor frumoase și poate n-aș fi avut de târât atâtea lanțuri grele dacă n-ar fi fost cuvintele care să-mi distragă atenția de la fapte.

Dacă nu ți-ar mai valida abilitățile, dacă nu ți-ar mai critica insecuritățile ori dacă nu ți-ar mai justifica greșelile, faptele lor ar vorbi la fel de tare? Dacă oamenii s-ar purta pe măsura a ceea ce ești în esență și ce poți oferi în liniște, ai mai avea la fel de multă încredere sau ai mai zâmbi la fel? Dacă nu ți-ar mai spune că-i pare rău, ai putea doar să o simți? Dacă nu ar mai striga la tine, dar s-ar comporta la fel fără vreo explicație și scuză, l-ai mai ierta, l-ai mai iubi, ai mai rămâne? Dacă nu te-ar striga disperat, te-ai mai întoarce?

Cred sincer că omul este atât de obișnuit să fie fals, să mintă pentru a obține ce are nevoie, să înșele și să-și urmărească propriile scopuri încât ar învăța să plângă fals, chiar și de bucurie. Imaginează-ți doar cât de crunt trebuie să fie doar să privești ochii cuiva și să crezi că ce vezi în ei e iubire, să stai în liniște și să-i simți poveștile, mai ales că pentru unii e o corvoadă să asculte chiar și cuvintele care se aud, darămite pe cele nerostite. Iubirea mimată am trăit-o deja și am și iertat fără să fi auzit vreodată părerile de rău, dar oare m-aș mai putea îndrăgosti?