FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Lipsa sinelui

Nu poți, ca om conectat permanent la lume, să nu remarci că rezerva de sine a umanității s-a cam golit. E din ce în ce mai puțin sine în lume și tot mai multă supă cremă de șabloane. Supa asta e mai mult un terci, fără sare și piper, fiert în oala sub presiune socială și pe care sunt convinsă că porcii l-ar refuza, deși unii insistă să înfulece boluri întregi din terciul ăsta de prejudecăți, standarde și chipuri cioplite-n plastic. Se hrănesc cu supa asta gândindu-se la fripturi și legume proaspete, dar nu prea intens, să nu cumva să li se vadă pe față c-ar vrea altceva decât au toți ceilalți în blide.

Mai sunt câțiva în care se mai zbate un sine, un a fi mai degrabă decât a exista. Genul de smintiți care au o urmă de demnitate și de respect față de propria lor existență încât să nu se hrănească cu lături. Mai sunt câțiva care nu și-au scufundat conștiința în mocirla de pe străzi doar pentru a se încadra în peisajul ăsta sinistru. Sunt unii care încă au nesăbuința să creadă în ce vor ei să creadă, dar fără să nege fără pic de cunoștințe orice nu se încadrează în pătrățelul lor. Unii care încă vor să mai fie, să cunoască, să simtă și să treacă totul prin propriul filtru, nu să înghită orice doar pentru că mulțimea dictează. Există unii atât de curajoși încât își permit să emită judecăți de valoare asupra lumii, unii care încă o mai explorează și unii care vor s-o vadă prin prisma strălucirii propriilor ochi.

E straniu cât de repede și-a pierdut umanitatea capacitatea de a fi. Ne-a luat milioane de ani să ne dăm jos din copac, să lovim două pietre una de alta pentru a face foc și să ieșim din peșterile minții noastre și-apoi, într-o clipă, parcă ne-a înțepat cineva ca pe un balon și s-a răsuflat tot sinele nostru. Ați zice că e lungă perioada în care lumea a început să se omogenizeze în terciul ăsta fad, dar, comparând cu bătrânul pământ, a trecut doar o clipă, și nici aia toată, de când ne-am pus cu fundul în noroi și ne-am decis că ne place acolo. E de parcă eram conectați la o priză și cineva nu doar că a tăiat cablurile, dar a și furat siguranțele, să se asigure că trăim în beznă. Unii și-au amintit să lovească pietrele alea și să se folosească de foc pentru a face lumină, dar alții s-au obișnuit absurd de repede cu întunericul.

De unde Dumnezeu crease o explozie de lumină, de visuri, de idealuri și de suflete care să le care prin lume, azi parcă tot mai multe suflete se fisurează, iar esența se scurge din ele. Da, e mai comod să te prinzi de o sfoară și să mergi pe bâjbâite până unde te-o duce, dar când a devenit atât de greu să mergi pe propriile-ți picioare? Când a devenit, omule, propriul tău sine mult prea greu de cărat? E mai simplu să molfăi standarde, șabloane și idealuri uniforme, decât să-ți hrănești sinele cu orice o vrea el să înghită. Când ai devenit, omule, prea comod să mergi prin viață de-ai ajuns să te rogi de alții să te târască?

De curând am început să văd mai multe simțiri în animale decât în leșurile cu buletine și conturi de Facebook. Și asta nu poate decât să mă întristeze, căci într-o zi are să se trezească sinele-n ele și-or să ne pună în cuști, unde ne e locul, ca să nu ne mai mâncăm unii pe alții. Poate măcar or să ne dea mâncare bună…

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…