FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Dac-am uita…

Dac-am uita de mâine amândoi

c-am fost vreodată

avem atâta artă-n noi că ne-am putea crea

unul pe altul.

 

Și dacă nici în propriile tablouri

nu ne-am iubi

atunci nu-i vina lumii, ci a neputinței noastre

de-a ne fi.

 

Nu-i vina ochilor mari și curioși

că nu ai tu curaj

să mă privești atât de îndrăgostit încât să uit

de restul

 

și nici vina marilor poeți nu este

pentru că nu știu eu

cum s-aranjez cuvintele-n poveștile în care

ne iubim.

 

Calea cea mai ușoară-ar fi

să uităm amândoi

dar cât am putea suporta sentința de-a trăi

unul fără altul?

    Ar fi atât de simplu să ne trezim într-o bună zi și să fi uitat unul de existența altuia: să uităm discuțiile lungi care aveau sens doar pentru noi, să uităm firescul, să uităm zâmbetele involuntare, să uităm frica de ne atinge, să uităm arta și să uităm cum se simte dorința dezinteresată. E drept că uneori îmi doresc să nu-ți fi scris atât de multă artă încât să nu mai știu nici eu unde ești tu și unde e doar imaginația mea, dar ce rost mai are arta mea fără cele mai strălucitoare bucăți din sufletul meu în ea?

    Mi-ar plăcea să aflu într-o zi c-a fost totul doar în mintea mea ca să pot să te urăsc, să pot să transform ura în artă și arta-n singurul loc care să-ți mai aducă aminte că te-am iubit. Dar dacă ai îndrăzni să-mi spui că nu m-ai iubit niciodată ori că n-ai iubit ochii verzi pe care i-am scris de atât de multe ori, te-aș rescrie până ce-ai ajunge să te urăști. Te-aș dezbrăca de orice haină frumoasă pe care ți-am desenat-o și te-aș lăsa gol în văzul lumii: gol de emoții, gol de sens, gol de sine. Aș transforma acel verde în banal și-aș sfărâma într-un praf fin fiecare stea pe care ți-am pus-o în ochi.

   Dac-ai să spui vreodată lumii că nu ne-am iubit am să-ți rescriu poveștile-n stilul lui Murakami, am să vorbesc despre tine așa cum ar face-o Bukovski și-am să-ți dau greutatea simțirilor lui Marquez. Te-aș putea trece prin tot Infernul lui Dante și-apoi te-aș putea lăsa pradă demonilor aduși la viață de Bulgakov. Am să întorc pe dos toate poveștile, nu din răzbunare, ci ca să vezi cum arată lumea-n care n-ai știi că exist.

   Am să sting toată lumina pe care ți-am pus-o în ochi și ai să rămâi un muritor cu un suflet care abia pâlpâie. Am să-mi iau înapoi bucățile de suflet pe care ți le-am dat, dar am să pun în locul lor nisip, ca să nu-ți dai seama de lipsa lor decât în ziua în care vei vrea cu disperare să le mai simți. N-am să-ți mai spun lucruri pe care ai nevoie să le auzi, dar nici lucruri pe care deși nu vrei, trebuie să le știi. Am să te las în lumea muritorilor, o umbră a tot ce-ai fi putut să fii, iar arta-ți va rămâne complet neînțeleasă. N-o să mai înțelegi nevoia de dezechilibru și nici n-o să mai știi ce-i ăla un păcat.

   Dacă de mâine am să-ncep să-mi rescriu arta n-ai să mai știi vreodată cum ar fi fost și n-ai să mai simți vreodată c-ai vrea să fie. N-ai să mai trăiești prin artă lucrurile de care ți-e frică zi de zi și n-o să mai știi că se poate și altfel. O să trăiești în liniștea pe care crezi că ți-o dorești, o să privești lumea în culori simple și o să simți doar atât cât e necesar.

   Întreabă-te: Îți dorești să uiți c-am existat sau să nu mă fi cunoscut niciodată?

 

Claudia F. BADEA este redactor/creator de conținut la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare”…