Oamenii care doar consumǎ artǎ le plâng adesea de milǎ marilor artiști pentru cǎ n-au fost înțeleși și admirați in vremea lor, dar ce nu știu ei e cât de sfâșietor e sǎ fii admirat în propria-ți vreme. Peste ani oamenii doar admirǎ sau criticǎ arta – o privesc și-și dau cu părerea; caută semne și simboluri, își dau coate și se scarpină sugestiv după ureche. Când și artistul și arta se văd deodată, publicul considerǎ cǎ artistul îi datorează arta, cǎ ea și esența ei i se cuvin. Sǎ te ferească zeii sǎ-ndrǎznești sâ nu te scuzi sau să-ți explici fiecare linie ieșită din contur, fiecare cuvânt scris mai anapoda ori fiecare falset.
Azi vorbim despre unicitatea textului Eseu despre orbire, dar dacǎ îndrăznești sǎ scrii acum ceva similar vei fi azvârlit total neconsensual în anonimat. Mai are vreun artist curaj sǎ publice un film similar cu The Great Dictator? Cum ar fi fost văzut azi netrebnicul care l-ar fi pictat pe Adam altfel decât in genunchi si cu fruntea lipitǎ de picioarele creatorului, adică nu așa cum a îndrăznit Michelangelo s-o facă? Ar mai fi fost Sadoveanu astăzi printre clasicii români dacǎ pe măsură ce-ar fi publicat Baltagul s-ar fi văzut si deasupra câtor capete îl pune? În lipsa etichetei de dark romance, ar mai fi ajuns Ion și Moara cu noroc repere în literatura româneascǎ?
Timpul și timpurile au nendreptățit sau suprandreptǎțit artistul și asta o simt pe propria piele, pe propriile muze, pe propriul suflet. Uneori îmi cenzurez idei si emoții doar ca sǎ nu mi se mai cearǎ socotealǎ pentru ele de parcǎ aș datora-o cuiva. Alteori cuvintele mele se zgârie în colțuri de minți. Elitismul și nevoia de stereotip îmi sufocǎ uneori muzele și nu de puține dǎți mi s-a întâmplat sǎ șterg un text de la jumătate pentru cǎ știam cǎ va fi înros în toate direcțiile, doar-doar sǎ mi se cearǎ socotealǎ, căci uneori consumatorii de artǎ uitǎ cǎ artiștii trăiesc în lumi utopice.
De curând am scris un text despre un măr și-am înțeles de ce a ajuns Eminescu o icoanǎ a literaturii deși tot ce voia omul sǎ spună e cǎ niște păsări se duc sǎ doarmă și-o floare albastrǎ plutește pe un lac. Atât s-au străduit unii sǎ dea sens acelui text, căci nu se poate sa fi îndrăznit eu sa scriu despre ceva așa banal. Altădată cineva a fost atât de deranjat cǎ o figurǎ de stil folosită de mine nu se încadra in limitele realității sale încât a încercat pentru ceva vreme să-mi explice cum eu in arta mea n-am dreptate. Căci da, arta este despre dreptate. Nu cumva sǎ pictezi cerul negru si pământul violet..
Am spus-o și-n primul text de acum ceva ani, însǎ mai plastic, dar o spun si acum: dacǎ vrei să-mi rupi bucăți din suflet, să-mi tai din aripi ori să-mi jupoi sinele, cere-mi să-ți justific arta mea. Dacǎ vrei să-mi furi bucuria și visele, întreabă-mă despre cine am scris, ce-am vrut sa spun, de ce am scris așa si nu cum crezi tu c-ar fi trebuit scris.
Textele mele sunt despre luciditate, emoție, conștiință, sine si divin. Textele mele sunt ca un adevăr crud care trebuia spus, ca o îmbrățișare de care nici nu știai ca ai nevoie sau ca o clipǎ de evadare. Textele mele se simt, iar dacǎ asta nu te mulțumește si tot ce mai vezi in ele sunt doar tehnicalitǎți, justificări, explicații și sensuri clare, așteaptă sǎ mǎ prăpădesc și dă-le ce sens vrei tu ori ciopârțește-le cât să-ți încapă în minte.
Scriu ca sǎ evadăm împreună, nu ca sǎ satisfac nevoile și elitismul cuiva. Dacǎ vrei sǎ te bagi cu bocancii în arta mea, ei bine, aflǎ cǎ nu ți se cuvine. E un dar pe care îl ofer lumii, nu o datorie fațǎ de ea.
Facebook
WhatsApp
TikTok
