Scriitorii se hrănesc cu dor, cu melancolie și cu iubirile pe care nu ajung niciodată să le trăiască. Chiar și romanele de dragoste cu final fericit ascund povești care au durut cândva sau care încă mai dor. Se întorc mereu la acele emoții care i-au frânt, retrăiesc zi de zi iubirile neîmplinite și se închid în locurile cele mai întunecate ale minții ca să poată scrie povești ori versuri care par să aibă propriul suflet. Dar niciun scriitor nu regretă că și-a ales acest drum pentru că, în lipsa suferinței, viața e o înșiruire absurdă de momente care duc spre tragicul inevitabil.
Din dorința de a scrie poveștile care să-mi poarte sufletul spre eternitate, m-am întors în locul în care am simțit că sunt vie și că nu pot muri niciodată, dar și locul în care am murit de mii de ori. Cred că încă mai sunt bucăți din visele mele pe sub masa la care obișnuiam să stăm ore în sir. Am intrat în cafeneaua cochetă și înghesuită și m-am așezat la masa de lângă geam. Aceeași masă, doar că, de data asta, pe scaunul de lângă mine stăteau doar geanta și o pungă de hârtie cu două sticle de vin sec. Mi-am scos laptopul pe masă și până să apuc să-mi scot și ochelarii, chelnărul deja îmi adusese cafeaua pe care știa că o beau de fiecare dată și paharul cu apă.
Am deschis o filă nouă și-am încercat să-mi adun gândurile. Nu voiam să scriu despre el. Voiam doar să simt din nou neputința și liniștea, absența și copleșirea, frica și dorința. Despre el nu mai scriu de mult. Cel puțin așa cred. Deși fiecare personaj pe care-l construiesc are ochii lui verzi… Suntem străini acum. Ne prefacem că nu ne-am cunoscut, că n-a fost nimic, că toate visele au fost povești spuse-n oglindă. Devenise atunci foarte ușor să găsim scuze pentru a pleca. Deși n-ar fi contat cândva nici dacă stăteam pe bolovani, venise o vreme în care scaunele roșii cu perne moi erau de nesuportat.
Am terminat de mult prima cafea așa că ospătarul mi-a mai adus una. Nu ne spuneam prea multe, dar știa de ce am nevoie. Mă cunoștea mai mult decât mi-ar fi plăcut mie să recunosc. Știa chiar și unde să așeze ceașca de cafea ca să o pot apuca în timp ce scriu. La început nu înțelegea de ce plângeam cu un laptop în față și uneori îmi aducea câte o floare sau un fursec ca să mă facă să zâmbesc, dar a înțeles apoi că cele mai bune cărți din lume au fost scrise printre lacrimi. M-a văzut îndrăgostită nebunește de închipuiri, mi-a văzut visele sfărâmându-se și trecând precum nisipul printre degetele celor ce n-au știut cât sunt ele de fragile. Îl știa și pe el și de la o vreme îl privea cu ură înțelegând mai bine decât mine poate tot ce se întâmpla.
Am băgat de seamă, la un moment dat, că începuse să-mi înlocuiască cafelele cu ceai, dar eram prea prinsă în trecut ca să-i fi spus ceva. După 3 ore în care mi-am amintit și lucrurile pe care sperasem să le fi uitat, am reușit să scriu începutul unui roman care părea complet lipsit de legătură cu toate câte simțisem eu. Deși n-am vrut să scriu despre el, povestea romanului era inspirată de unul dintre cele mai mari visuri ale lui. Și tot scriind, fără să bag de seamă, fața mea s-a umplut de lacrimi și mâinile s-au oprit. Mă uitam în gol, paralizată de uimire, iar în ecranul laptopului mi-am surprins ochii mari și împietriți de dor. Nu înțelegeam cum putea să-mi fie dor de moartea prin care trecusem, de golirea de sine și de plânsul pe ascuns, dar am încetat de mult să mă mai opun sentimentelor. Le simt și sper să mă inspire.
După ce-am stat nemișcată preț de câteva minute, am vrut să mă ridic și să plec pur și simplu, însă atunci când am închis laptopul, pe scaunul din fața mea stăteau geanta mea, sticlele de vin și motivul pentru care voiam să mor și să trăiesc etern în același timp.
– Și ție ți-era dor?
Facebook
WhatsApp
TikTok
