Sunt oameni pe care-i atingem fără să-i simțim și oameni care aproape ne posedă ființa fără să ne fi atins vreodată. Noi doi cred că ne-am simțit în multe vieți, căci acum, uneori, ființele noastre devin un singur bulgăre de simțire. Am crezut că-i doar în mintea mea, dar ne-am apropiat ș-ai simțit și tu. Ai simțit cât de firesc ne contopim și cât de repede ne-am construit o lumea doar pentru noi, o lume-n care sunt sentimente, dar nu resentimente. Se-ntâmplă totul atât de firesc că nu-ți mai vine să piezi gândind timpul pe care-l dăruiești acum simțirii. Ușor-ușor cedăm totul. Ne dezbrăcăm de păcatele lumești ca să rămânem doar creație pură. Dar destul cu poveștile. Hai să ne îmbătăm cu o cafea dis de dimineață!
Ai intrat în casă fără să mai bați la ușă. Nici n-a răsărit soarele și tu deja vrei să profiți de toată lumina. Zâmbești scurt, te așezi pe un scaun și începi să îmi povestești ceva de parcă acum o secundă ai fi venit direct din dormitor, nu din viața altcuiva. Am parfumat toată casa cu aburul de cafea în timp ce-am dus cănile pe balcon. Vreau să ne bem cafea în văzul lumii. Să vadă și ei cum se simte răsăritul din balconul meu. Ne-am așezat pe fotoliile simandicoase și-am început să vorbim despre preocupările muritorilor. În primele clipe era frig, dar am uitat de el când am început să vorbim despre noi. Alunecam tot mai tare în lumea noastră plină și deveneam din ce în ce mai goi. Soarele tot n-a apucat să răsară, iar pe noi, iată-ne, complet goi pe balcon. După doar câteva guri din cafeaua proaspătă, am renunțat amândoi la tot ce ne acoperea în fața lumii. Am renunțat la mândrie, la orgoliu, la prejudecăți și la toate barierele pe care oamenii și le pun din frica de a-și ceda propria ființă uneia superioare, complete. Acum suntem goi de orice ne-ar putea împiedica să fim fericiți și suntem gata să ne umplem unul de celălalt. Nu judecăm, nu ne temem și nu pretindem ca și cum ni s-ar cuveni. Ne savurăm, ne bucurăm și ne oferim. Deși n-o spui, știm amândoi că cele mai frumoase răsărituri de soare se văd din balconul meu. Deși ai văzut multe răsărituri, fotoliul meu fandosit îți oferă o perspectivă confortabilă.
Deși avem amândoi jucării, nu mai suntem copii. Ne plac jocurile, dar nu ne dăruim în joacă. Când suntem goi suntem și vulnerabili și nu ne temem. Îi cedăm celuilalt toată ființa noastră, căci știm că-i va purta de grijă. Uneori ne folosim de cuvinte pentru a comunica, alteori le folosim degeaba. Ți-e teamă să rămâi și până la apus. Te mulțumești cu o cafea, iar eu mă bucur că știu s-o pregătesc. Ai vrea să rămâi peste zi, să afle toți vecinii că ești în casa mea, dar ți-e teamă să nu te rog să duci gunoiul. Ai vrea să-mi spui tot ce n-ai spus nimănui și simt că sunt multe de spus. Par-ai vrea să te trag de limbă, dar ești fericit că n-o fac. Eu ți-aș putea oferi emoție, iar tu mie rațiune, dar până când v-om înțelege asta, ne putem oferi doar plăcere. Ne simțim fără să ne fi atins, dar când te vei ridica de pe fotoliu și te vei îndrepta spre mine, nu spre ușă, atunci să ferească universul trupurile fragile din calea pasiunii.
Spune-mi, te rog, că vezi măcar cât bine ne-am putea face…
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
