FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Cineva trebuie să și citească

Ne ducem sorțile cu griji și taine

și ne-am petrece chiar și-o-ntreagă veșnicie

de-am avea

socotind un scop, un rost anume

ori vreo cărare nebătătorită pe care s-apucăm

făcând potecă.

Uităm în fuga noastră ce ne ostenește

că muritorului-i-e dat un singur scop pe lume

să trăiască!

 

Nemulțumiți și cu dureri de oase

luptăm să ridicăm hotarele pe care, tot noi

să le încălcăm.

Ne ținem strâns de mâinile celora care

cu urme de Dumnezeire-n suflet vor să ne tragă

după ei,

dar le-nbrâncim sufletul cald în iad

de-ndată ce-apucăm a prinde strâns o mână nouă,

mai curată.

 

Căutăm să punem haosul în ordine

și ne prefacem că ne-am deprins cu măiestria

de-a fi vii.

Culegem roadele pomilor sterpi

și le-nșirăm pe tarabe înalte pentru a le vinde

ca pe aur,

dar prinși în goana după lucrurile care

să ne scalde-n ovații și lingușeli, uităm că trebuie

să fim și-atât!

 

 

De-ndată ce prind un pic de minte, un dram de conștientizare de sine, oamenii caută cu disperare un scop anume, un rost, un fel de misiune divină, căci omul crede că fără de el nu se învârte Pământul, ori nu stă în echilibru. De ce trebuie să avem toți scopuri mărețe? De ce trebuie să fim toți, pe rând ori de-a valma, sub lumini puternice de reflectoare? Oare omul are să-nțeleagă vreodată că simpla lui existență e un scop în sine? Poate-a obosit și el de-atâta căutare.

Există oameni meniți să vorbească și unii meniți să asculte. Există unii care scriu și alții care citesc. Există artiști și muze, există bolnavi și vindecători, clăditori și cei ce se adăpostesc. Există chiar și unii care știu să fugă și-alții care știu să stea. Nimeni nu e cu nimic mai strălucitor decât altul, căci ce rost ar mai avea poveștile bune fără guri căscate care să le asculte? Pe cine-ar vindeca doctorul dacă n-ar exista bolnavi? Pe cine-ar mântui Dumnezeu dacă n-ar exista păcătoși? Există o simbioză, iar în zbaterea omului de-a fi doar cel aplaudat, nu și cel care aplaudă, o să ne răsturnăm într-o zi de pe planeta asta care deja e-n balans.

Poate-au să spună unii că-i ușor să vorbesc pentru că scopul meu în viață sunt poveștile și se vede din toate unghiurile că am apucat pe un drum din cursul căruia n-am să mă mai abat, dar îmi permit să vorbesc pentru că am fost în locul celui ce nu voia să se recunoască drept simplu ascultător, simplu martor. Deși pare c-am ținut drumul drept și-am bătătorit poteca mea, a fost o vreme-n care stăteam cu fundu-n colb și nu știam dacă există vreun drum pe care s-o apuc, iar asta nu s-a întâmplat acum o veșnicie.

În câteva săptămâni împlinesc 28 de ani și cu mult timp în urmă o apucasem pe un drum cu îndrăzneală și forța de-al duce până unde i-ar fi fost capătul. Mergeam auzind în stânga și-n dreapta că n-am să reușesc nimic, că am să mă plimb doar pe un drum inexistent și c-am să-mi rătăcesc mințile, iar atunci când m-am trezit în pustietate, când mergeam chiar și pe unde nu era drum, doar ca să nu stau pe loc, m-am oprit și le-am dat dreptate celor ce-mi spuneau că am prea multe limite ca să-mi țin drumul drept. Am stat o vreme pe loc. Mă uitam în jurul meu și căutam locul perfect în care să mă așez. Sentimentul de inutilitate îmi cuprinsese mințile și căutam niscaiva plante măcar să le țin de umbră cât stau și-aștept să treacă viața.

Dar cum menirea unora era să-mi asculte poveștile, le-a aranjat universul prin oameni și întâmplări. Când mă străduiam să mă obișnuiesc cu țărâna au venit mâini care să mă ridice și care să-mi facă vânt la loc pe drumul pe care-o apucasem.

Am înțeles atunci că scopurile noastre ar trebui să fie conectate și că pot fi și povestitor, și poveste, și cititor, dar, cel mai important, am învățat că uneori, cea mai frumoasă menire pe care-o avem este aceea de a trăi în tihnă.