FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Cea mai bună carte

Am început să-mi scriu prima carte. Uneori am impresia că n-o voi duce la capăt, alteori mă entuziasmez atât de tare încât n-am putere să scriu deeodată tot ce-mi vine în minte. Uneori mă pierd în detalii, alteori parcă nu mai știu suficiente cuvinte. E o poveste despre viață cu rădăcini adânci, dar ușor de confundat. E o metaforă, căci altfel nu știu să scriu.

   Tot tastând de zor și gândindu-mă încotro s-o îndrepta povestea, m-am oprit brusc, căci mi-a venit o poftă nebună să citesc povestea altcuiva. M-am ridicat de la birou și m-am repezit spre bibliotecă. Fără ca măcar să apuc să gândesc, am pus mâna pe-o carte și-am tras-o de pe raft. Era neobișnuit de mare. Cred că era una dintre cele mai grele cărți din biblioteca mea. O carte ca asta trebuie să aibă o poveste bună, nu? Mi-am amintit că era de câțiva ani pe același raft, dar n-o deschisesem niciodată.

   În urmă cu cine mai știe câtă vreme, unul dintre mentorii mei mi-a dăruit cartea asta. Mi-a spus că s-a gândit la mine atunci când a descoperit-o la un anticariat și m-a rugat să n-o deschid decât în ziua în care mă voi îndoi de mine. I-am respectat dorința și nu am deschis cartea. Tot ce-am admirat a fost coperta groasă dintr-un soi de lemn. Mirosea a trandafir și avea o gravură specială pe cotor. Paginile păreau să fie lipite de cotor, iar din ea atârna o panglică din catifea roșie pe care erau cusute două inițiale cu fir auriu; un semn de carte prețios. Coperta, de culoarea lemnului de cireș nelăcuit, era simplă și misterioasă. Nu era niciun nume de autor pe nicăieri.

   Pe față scria doar titlul: Cea mai bună carte. Oare dacă era o carte așa de bună de ce a mai simțit autorul nevoia să spună că e bună? Scrisul de pe copertă părea de mână, iar autorul folosise o vopsea ciudată. Un scris gros de un negru intens și hipnotizant, care strălucea tare în lumina soarelui și care, la atingere, era de-o finețe nemaiîntâlnită până atunci la o carte.  Pe cotorul cărții era parcă zgâriat în lemn un model bizar, din linii buclate și puncte mici, model care nu părea să aibă vreun sens anume. Pe coperta din spate, cu aceeași vopsea neagră, erau desenate coarnele unui cerb acoperite de flori și frunze.

    Ce-o fi atât de special la cartea asta încât să merite atenția mea? De ce a crezut el că mi se potrivește și mai ales de ce n-a vrut să o deschid? Nu știu cum, dar simțeam că acum e cel mai bun moment să o deschid. Aveam atâta nevoie să-i știu povestea….

   Am șters ușor cu mâna praful care se așezase pe literele negre și am deschis coperta. M-a întâmpinat o primă pagină alba, iar un miros și mai puternic de trandafir a ieșit la iveală. Am început să răsfoiesc, să dau paginile una după alta, dar toate erau albe. Niciun cuvânt, niciun desen, nicio pată de vopsea. După ce am răsfoit cartea rapid, uimită, am început să parcurg pagină cu pagină. Nimic! Totul era alb.

   De ce să-mi fi oferit el o astfel de carte? Am continuat să mă tot întreb asta până ce am descoperit ceva ce nu văzusem până atunci. Pe ultima pagină, jos, cu litere mici era scris ceva. Am recunoscut imediat scrisul mentorului meu. Scria elegant, cu litere alungite și înclinate.

   Cele mai bune povești sunt încă nescrise!

 

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…