O cutie imensă de lemn stă în trei picioare în fața mea, într-o sală mare, cu pereți înalți și albi. Cutia asta de lemn căreia muritorii îi zic pian are o formă ciudată și pare foarte greu de mișcat. Cum au reușit să-l aducă până aici? Stă în mijlocul camerei singur și respingător, privind cu superioritate la restul instrumentelor care nu sunt la fel de mari ca el. Are o eleganță a lui, un aer boem și pare că a fost martor la multe povești, dar ce e atât de special la enormitatea asta zgomotoasă?
Am făcut câțiva pași spre el. Tocurile mele făceau un zgomot infernal în sala goală, dar ar fi fost mai rău dacă cineva ar fi atins clapele chestiei ăsteia. Cu fiecare pas făcut către pian, vedeam parcă tot mai multe urme ale timpului pe el. Lemnul negru și lucios avea din loc în loc câte o zgârietură. Nici măcar muzicienii nu avuseseră grijă de instrumentul ăsta. Am observat apoi că unul dintre picioare arăta de parcă fusese ronțăit de o pisică plictisită și supărată. M-am apropiat și mai tare și-am văzut cât de mult praf se așternuse pe el. Îmi părea puțin rău că cineva l-a uitat acolo, dar așa merită pentru toată zarva pe care o face!
Am ridicat bucata de lemn care acoperea clapele și m-am așezat în fața lui, pe un scaun mic și incomod din catifea neagră. Am simțit cum se ridică praful și-un miros de aer închis cuprinde toată camera înaltă. Stăteam și mă holbam la clapele alea albe și negre. Nu am înțeles niciodată la ce sunt bune și cum știe un pianist exact unde să-și așeze mâinile. Oare în timpul unui recital pianistul atinge toate clapele unui pian sau pe unele le neglijează? Și de ce nu erau îngălbenite de timp, ori tocite de vreun muzician entuziasmat care cânta ore în șir fără să se oprească? Am atins și eu câteva dintre acele clape. Ce zgomot infernal! În mintea mea, căci nu atinsesem suficient de puternic clapele încât să se audă vreun sunet.
Câtă dragoste și dor a putut să câte cutia asta muzicală imensă? Câte vise s-au promis și câte lacrimi a pricinuit? Pentru toate visele care se terminau imediat ce se auzea ultima notă din melodie îmi doream să smulg fiecare clapă în parte și să tai fiecare coardă din interiorul pianului. Oricum nu-i folosește nimănui un asemenea instrument vulgar de mare! Mai erau și alte instrumente acolo care scoteau sunete mai elegante sau cu mai mult sens.
Am rămas minute bune pe scaunul acela incomod întrebându-mă de ce le place oamenilor atât de mult instrumentul ăsta și, mai ales, de ce obișnuia să-mi placă și mie. De ce vulgaritatea lui era, până nu de mult, elegantă? Ce s-a schimbat la pianul ăsta de nu mai are niciun sens? Apoi mi-am dat seama că pianul și-a pierdut orice noimă atunci când ai încetat să-mi mai cânți. S-au amestecat toate notele. De asta nu mai are sens nimic din ce cântă toți ceilalți la cutia asta uriașă de lemn.
Poate într-o zi, când n-am să-mi mai doresc să sfărâm acest instrument, am să-mi fac și eu curaj să cânt sau poate am să stau pe scaunul ăsta până va veni un artist cu vise și mai mari și-mi va cânta mie tot ce n-a avut curajul să cânte nimănui.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
