Mai știi când m-ai întrebat unde eram atunci? N-am știut ce să-ți răspund, căci atunci rătăceam prin lumea pe care o scriam, fugeam de realitate, îngropam tot ce nu era fantezie și nu murisem încă doar pentru cǎ poveștile mǎ țineau vie; ele și oamenii care se bucurau sǎ le citească. Trăiam atunci, credeam eu, în două lumi diferite – tu îți trăiai firescul într-o lume în care puteai să scrii propriile reguli și în care emoțiile erau ceva ce te mai încurcau din când în când, iar eu trăiam într-o lume făcută doar din emoții și iluzie. În timp ce tu trăiai toate lucrurile pentru care alții cred că e nevoie de curaj, eu trăiam sperând ca cineva să mă scoată de acolo, din lumea mea, de parcă ar fi fost responsabilitatea altcuiva și nu a mea.
Atunci nu înțelegeam că nu toți ochii verzi trebuie să fie din aceeași lume. Pentru mine erau toți la fel: muze intangibile. Am înțeles târziu, prea târziu, cât de potrivitǎ ar fi fost nuanța ta de verde printre tablourile mele roz.
Acum, când nu ma mai simt ca o nălucă, când nu mai sunt doar o umbră, o poveste, un text bine scris, când mintea mea nu mai fuge de realitatea pe care a acceptat-o și când liniștea nu mai înseamnă izolare, acum înțeleg poate de ce a fost mai bine cǎ nu ne-am întâlnit atunci. Ar fi fost altfel, cu siguranță. Poate azi eram eu în locul ei sau poate ar fi trebuit mereu ca ea să fie aceea, dar n-are rost să ne mai gândim la ce ar fi fost dacă, căci dacă aș fi fost eu, aș fi sfârșit la fel diluată.Dacă te aș fi cunoscut atunci când mǎ hrăneam doar cu iluzii, atunci când încă mai credeam în oameni și când nu înțelegeam nici măcar cine sunt și ce vreau de fapt, probabil ai fi reușit să îmi vinzi și mie iluzia pe care ai vândut-o altora. Dacă ne-am fi cunoscut atunci, te-aș fi crezut, aș fi crezut că așa e iubirea și aș fi crezut poate că acela ar fi fost cel mai bun lucru care să mi se fi întâmplat, dar nu asta e realitatea, nu ǎsta e adevărul.
Dacă ne-am fi cunoscut atunci ai fi reușit să-i faci pe alții să se uite poate la mine cu mila cu care mă uit eu la ea acum…
Știam mult prea puține atunci și aș fi crezut că tu știi foarte multe. Dacă ne-am fi cunoscut atunci, astăzi probabil nu mi-ai fi fost muză, ci coșmar.
Oricât de mult ai vrea să crezi asta, nu așa arată iubire. Așa arată un mod prin care încerci să-ți vinzi chiar și ție o iluzie a realității care nu există. Așa arată felul în care vrei să te înghesui în standardele societății, deși tu îți dorești să fii liber. Așa arată arhetipul salvatorului.
Acum? Acum e prea târziu pentru noi. E prea târziu pentru mine să mai cred într-o astfel de iluzie și e prea târziu pentru tine să te mai minți că nu ești de fapt omul pe care-l vezi în oglindă zi de zi.
Pare că vrem aceleași lucruri, dar e ceva esențial pe care nu-l vrem la fel: eu vreau iubire, tu vrei un paravan. Astăzi suntem doar un poate cine știe, dar nu cred că ne vom fi vreodată prezent. Eu nu mai pot să trăiesc în iluzii și aparențe, iar tu nu poți să trăiești fără ele. Știi că văd clar tot ceea ce ești, știi că înțeleg ceea ce mulți nu înțeleg și știi cu siguranță în subconștient că niciunul dintre trucurile tale de magie nu mă impresionează.
De obicei, ca scriitor, mă hrănesc cu neîmplinirile din iubire. Îmi plac poveștile pe care le trăiesc doar atunci când pun stiloul pe hârtie, dar e pentru prima dată când nu sper. E pentru prima dată când înțeleg că realitatea ar ruina totul. O să rămânem mereu două personaje în textele mele, căci atunci când te scriu te pot face să mă iubești așa cum merit, dar în realitate nu am să te învăț niciodată cum să iubești o femeie. Numai penița stiloului te poate face pe tine să înțelegi ce e iubirea și pe mine să-mi spun râzând c-ai înțeles.
Facebook
WhatsApp
TikTok
