FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Catharsis

   Există oameni care simt nevoia constantă să vorbească, să murmure, să fredoneze ceva sau chiar să asculte pe cineva în permanență. Aceia sunt oamenii care au atât de multe îngropate în propria minte încât, dacă și-ar deschide ușile minții, s-ar prăbuși totul pe ei și i-ar sfărâma. Muritorii de rând fug în lumea reală de lumea din mintea lor. Scriitorii fac fix contrariul – fug de realitate în lumea lor cu orice ocazie și se închid acolo cât de mult pot. Diferența fină dintre un nebun și un scriitor e că scriitorul știe să pretindă că vede care-i  lumea comună și care-i a lui.

   Nu cred că drumul spre fericire, spre dumnezeire e pavat cu „încearcă să-ți ocupi mintea cu altceva”. Cred că drept, cu ochii larg deschiși și cu mâinile pe lângă corp trebuie să treci prin tot ce vine. Să trăiești tot ce este de trăit, să simți tot ce este de simțită, să înduri tot ce este de îndurat. Durerea, frustrarea, furia, dorul, iubirea, neputința – toate acestea trebuie trăite, înțelese și lăsate să-ți șlefuiască sufletul până ce lumina se va izbi de el și se va putea reflecta în toată lumea ta. Fuga e bună doar dacă vrei să obosești.

   Mie nu mi-a spus nimeni toate acestea. A trebuit să obosesc. A trebuit să fug cât m-au ținut picioarele, să rămân fără aer, să simt că inima-mi ia foc și să cad. M-am izbit de pământ și-n cădere toate ușile s-au deschis. A năvălit totul peste mine. Ce era să fac? Să încerc să îndes totul la loc, tot ce evitasem să simt în atâția ani? Nu era timp, căci simțeam cum bătăile inimii încetinesc. Am băgat mâna în grămadă și-am început să scot, rând pe rând, totul. Am privit tot ce era de privit, mi-am recunoscut tot ce negam, am plâns tot ce era de plâns și-am zâmbit atunci când am dat peste câte vreo lecție frumoasă uitată prin colțurile întunecate.

   Recunosc, le-am luat întâi pe cele mai ușoare. Mă mințeam că așa sunt toate din mintea mea, dar cele mici s-au terminat repede și-au început să cadă bolovani. Pe unii i-am putut sparge în bucăți, dar multora a trebuit să le suport toată greutatea deodată. Când mai rămăsese unul singur, mi-am dat seama că acel era cel mai greu gând, cel mai greu sentiment, cea mai dură simțire. Am tras aer adânc în piept și-am început să simt, să înțeleg și să accept adevărul dureros al lipsei de control, al imposibilității de a schimba ceva, al neputinței în fața sorții.

În clipa în care am înțeles haosul din ordinea firii am încetat să mai simt ceva. Am cunoscut atunci liniștea și i-am înțeles măreția. Trăiam atunci ca un spirit fără greutatea trupului, ca un păcătos prin ceruri, ca un absolut perfect lipsit de povara individualității. Totul din spațiu și timp exista deodată cu mine, iar eu existam dincolo de tot ceea ce credeam până atunci că înseamnă existența. A fost o clipă în care, deși nu mă apăsa nicio greutate, simțeam cu tot ceea ce eram tot ceea ce ar fi fost vreodată de simțit în univers.

   De atunci am încetat să mai ascund și-am simțit tot ceea ce era de simțit.  De atunci, când mă așez în fața tastaturii și mă apuc de scris cu căștile pe urechi care să blocheze zgomotul și care să dea ritmul potrivit inimii mele, mă copleșește liniștea absolută, iar eu și arta mea devenim una cu întreaga existență a universului. Muzica creează o bulă care mă protejează de voi atunci când mintea și sufletul meu se descarcă de povara individualității în povești.

 

Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…