Zăceam inconștientă pe podea de mai bine de jumătate de oră. Eram complet paralizată. Deși îmi conștientizam existența, nu-mi puteam simți corpul. La fiecare 10 secunde îmi dădeam ochii peste cap, iar inima mea se oprea. Nu știam dacă e sau nu cineva lângă mine, unde sunt sau dacă mai sunt vie. Îmi doream să râd pentru că ar fi fost atât de amuzantă ideea de a-ți rămâne sufletul captiv într-un trup lipsit de viață, însă nu mai era niciun trup căruia creierul să-i dea comenzi. Vedeam un tavan alb și, din când în când, o lumină bizară și puternică.
Încercam să-mi țin mintea trează din nu știu ce motiv și speram ca cineva să mă pună la loc în corpul meu. Tot ce mă ținea încă vie era gândul la cartea pe care încă nu reușisem să o termin. Nu mă puteam gândi la mai multe lucruri deodată. Mă mai opream din când în când din restul gândurilor pentru a încerca să-mi dau seama dacă încă mai respiram, dacă mai eram acolo. Nu eram convinsă dacă îmi doream ca cineva să vină să-mi smulgă sufletul din trupul acela înghețat sau dacă voiam ca cineva să-mi lege conexiunile cu lumea materială.
După ce cred că mi-am pierdut cunoștința pentru o vreme, am simțit o durere inimaginabilă în întreg corpul, de parcă ceva-mi zdrobise fiecare os, am văzut din nou o lumină puternică și am continuat să leșin la fiecare două minute. Eram prinsă între două lumi și părea că niciuna nu mă voia. Știu că mă adaptez greu și nu mă prea potrivesc cu nimic, dar chiar atât de respingătoare să fi devenit?
La un moment dat, fără niciun fel de avertisment, am început să-mi simt corpul. Nu înțelegeam dacă era același sau deja mă născusem din nou, dar părea că mă strânge puțin. Am început să-mi aud respirația și să-mi simt abdomenul mișcându-se lent și regulat. Oare ce se întâmplă cu manuscrisul cărții mele? Am continuat să respir focusându-mă pe ritmul firesc al acelui instinct de teama ca nu cumva să mă apuce frica de mână și, profitând de momentul slab, să mă tragă definitiv în lumea ei. Am continuat să mă gândesc la carte și la ritmul respirației până ce-am obosit și-am leșinat din nou.
Cam după vreo clipă am deschis brusc ochii și-am început din nou să mă aud respirând. Am început să-mi simt energia în tot corpul și m-a cuprins un sentiment de familiaritate, de siguranță. Cu ochii în tavan am încercat să-mi mișc mâinile și picioarele doar ca să constat după câteva încercări că eram legată de pat cu niște curele groase din piele. M-a cuprins groaza și confuzia – ori îmi murise rațiunea, ori urma să-ncep să-mi doresc să-mi fi murit și sufletul. Am încercat să strig după ajutor, dar nu mă auzeam. Am încetat să mai lupt, să mă mai zbat, să mai încerc să urlu. Oricum n-ar fi citit nimeni prostia de carte pe care voiam s-o public.
Când începusem deja să-mi doresc să leșin din nou, am auzit o voce complet străină: Cine-i Abel? De două zile stai acolo nemișcată și-l tot strigi. Abel? Bietul Abel! Cred că încercam să-l salvez sau să-l împing pe PODUL care-i va curma suferința. Povestea lui nedreaptă am s-o spun într-o zi lumii, dac-am să pot ieși din strânsorile puternice ale oamenilor pe care-i sperie imprevizibilul.
Facebook
WhatsApp
TikTok
