Soarele apusese de mult. Nu era întuneric, dar era târziu. Străzile erau încă pline de oameni, iar oamenii plini de vise. Printre ei mă strecuram și eu către magazinul din colțul străzii. Aveam căștile pe urechi, gluga pe cap și privirea goală. Nu voiam să aud cum se plâng oamenii de nimicuri și nici cum se bucură de răul altora. Nu voiam să văd chipuri ursuze și nici zâmbete false. În ziua aceea aș fi vrut să aibă toți treabă-n altă parte, dar, deși ne place să ne credem importanți, nu putem decide noi asupra destinului nimănui. Am ales să îmi văd doar de drumul meu.
Am ajuns la magazin după 2-3 minute de mers pe jos doar ca să dau de și mai mulți oameni. Nici nu m-am ostenit să văd dacă e cineva cunoscut prin preajmă. Mi-am luat un coșuleț și-am pornit în ultima aventură socială a zilei. Am trecut repede pe lângă rafturile cu fructe, legume și alimente de oameni mari. Mi-am luat ciocolata preferată, o sticlă cu apă minerală și m-am repezit spre raftul cu vin. Ce vin ne promisesem acum aproape o viață c-o să bem împreună? Alb? Sau poate roșu… Am luat câte una din fiecare și m-am grăbit la casă. Am plătit totul și am plecat direct spre casă. Se întunecase și se strânseseră nori.
Fix când am răsucit cheia în ușă, am auzit un trăsnet puternic care a răsunat pe toată scara. A fost o idee proastă să-mi scot căștile înainte de a intra în bloc. Am tresărit și m-am grăbit să intru și să-mi închid toate geamurile. După ce-am pus vinul în frigider, am ieșit pe balcon să văd totuși ce se întâmplă. Poate nu fusese chiar un tunet. Începuse un vânt cald, puternic, ce lăsa în urma lui un aer cald și umed și-un miros sufocant de tei. Nici urmă de lună. Când să-mi arunc ochii în sus ca să pot vedea dacă se apropie furtuna, un fulger despică cerul în două, se izbește de pământul din spatele unui bloc vecin și luminează toată strada. N-apuc să realizez bine ce tocmai se întâmplase, că imediat se aude și zgomotul infernal care-mi strânge stomacul și-mi face inima să țâșnească până în gât.
Am intrat înapoi în casă, am încuiat ușa de la balcon și-am tras draperiile. N-am aprins decât o lumânare parfumată și-un bec în bucătărie, cât să văd pe unde merg. Deși eram îngrozită, voiam să văd fulgerele. M-am ghemuit într-un colț al canapelei, am pus o pătură moale pe mine și așteptam să aud cu câtă puterea avea să izbească vântul picăturile de ploaie de geamurile mele mari. Fiecare fulger pe care-l vedeam parcă mă pregătea pentru spaima pe care o trăiam la tunetele ce urmau. Un copil prost care se teme de un zgomot fără sens…
Am stat așa, speriată și singură, preț de o oră. Nici urmă de ploaie. Tunetele abia se mai auzeau, iar eu simțeam că mă sufoc. Am tras toate draperiile și-am ieșit din nou pe balcon. Vântul se răcorise, iar parfumul de tei devenise plăcut, discret. Am stat o vreme acolo, în picioare. Mă uitam în gol și mă gândeam la faptul c-am mai supraviețuit unei furtuni de una singură.
Liniștea mea a fost tulburată de o bătaie discretă în ușă, bătaie pe care, dacă nu ar fi fost atât de întuneric și de liniște, nici măcar n-aș fi auzit-o. M-am dus direct spre ușă pentru că știam deja cine e dincolo de ea. Am deschis și el, cu un zâmbet prostesc pe față, mi-a spus că știa că mă tem de tunete și-a venit să îmi țină de urât. Atunci am înțeles când se face prea târziu…
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
