FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Autosuficiența nu e o calitate

   Am observat că oamenilor le sunt străine multe noțiuni din sfera inteligenței emoționale. Folosesc cuvinte fără să le înțeleagă sensul real, își atribuie atitudini pe care nu le practică, de fapt și își însușesc emoții pe care nu le-au cunoscut vreodată. Din când în când mă mai folosesc de acest prilej pentru a clarifica noțiuni și atitudini. Astăzi am să vă spun de ce, cel puțin din colțul meu, autosuficiența se aclamă de una singură ca dovadă a intelectului precar, să nu zic a prostiei că se lezează cei ce sunt, dar nu-și dau seama.

   Independența emoțională deplină nu există. Știu, ne place să credem că suntem aceste ființe superioare care pot trăi de unele singure în mijlocul universului, dar adevărul e că niciunul dintre noi nu este capabil să-și recunoască, gestioneze și consume emoțiile la rece, neimpulsiv, fără să-și genereze stres sau traume măcar o dată. Toți avem impresia că ne cunoaștem, că ne știm și controlăm reacțiile, că ne știm rănile și știm să le vindecăm și unii, mai nebuni, au chiar curajul nepoliticos de a spune că nu sunt dependenți de validarea celor din jur. Dacă am sta fiecare dintre noi, însă, măcar 5 minute pe canapeaua lui Freud ne-ar da lumea peste cap,

   Eu v-am mai spus despre mine că nu știu prea multe, am bagajul meu emoțional, am lucruri pe care nu le tolerez, dar le accept și invers și am nevoie și eu de validare – ca artist, ca om, ca profesionist, ca femeie. Printre defectele astea ale mele se numără și o alergie severă la indolență și prostie. Vorbesc serios! Uneori mă mănâncă pielea și ajung să mă scarpin compulsiv atunci când limitele toleranței mele sunt călcate. Înțeleg că unii dintre voi au trecut prin multe experiențe, că unii au 10-20-30 de ani peste mine, că unii au citit biblioteci întregi pe lângă mine și-am învățat, deși mai greu, să tac în fața celor care au ceva de spus. Însă există printre dumneavoastră unii care pretind că dau KO după KO, dar sunt ținuți de viață numai în corzi. Unii se laudă cu loviturile lor decisive, deși nu mai e nimeni altcineva care să le fi văzut, alții se mândresc c-au stat tot meciul în picioare pe mijlocul ringului.

   Autosuficiența este, în genere, mulțumirea de sine exagerată. Problema-i că mulțumiți de sine sunt doar cei ce n-au suficiente vergeturi pe creier ca să înțeleagă cât de neînsemnați suntem și cât de puține știm și putem raportat la infinitatea asta de univers. Omul care știe ceva, va ști că nu știe de fapt nimic. Omul care știe doar ce e în fața luni, de lene să-și întoarcă privirea, va fi sigur că acolo, în privirea lui, e întregul univers. Cu cât vei studia mai mult, cu atât îți vei da seama că ști mai puține. Dacă te vei mulțumi cu ceea ce ai studiat la un moment dat, vei începe și tu să crezi că doar atât era de studiat în univers. Autosuficiența apare atunci când omul crede că abilitățile, aptitudinile și atitudinile sale sunt într-o perfectă armonie, când omul crede că experiența lui de zile finite e suficientă pentru a cunoaște profunzi nedeslușite de mii de ani de știință. Autosuficiența îl face pe om să creadă că dacă citești o carte, le-ai citit pe toate, că dacă ai cunoscut un om, i-ai cunoscut pe toți și că dacă ai văzut o stea, ai explorat întregul universul. Omul care-și este sieși suficient crede că este suficient și chiar indispensabil, căci echilibrul pe care el crede că l-a atins i se pare greu de lepădat și înlocuit. Omul care crede despre sine că știe suficient, e omul care știe mai puțin decât cel ce nu cunoaște alfabetul.

   Am și plăceri vinovate! Nu cred că-mi place ceva mai mult decât nedumerirea din privirea omului autosuficient care este înlocuit de un oricare altul în ceea ce credea el că este maestru. Dac-ați ști câți oameni neînlocuibili am în jurul meu, care cred că propria persoană este modelul maturității emoționale și intelectuale și eu umblu așa printre ei, ca o proastă care știe de ici de colo câte puțin și care are emoții pe care uneori nu le poate stăpâni. Și pe când ei cred că din smerenia lor își mai îndreaptă privirea și către nepricepuți și-i mai iluminează intelectul lor imaculat, eu stau aici păsându-mi de oameni, punându-mi sufletul în ceea ce fac și făcând nimicurile la care mă pricep din recunoștință față de ceea ce mi s-a oferit. Sunt proastă pentru că mi-am găsit vocația și fac ceea ce mă împlinește, pentru că nu tratez oamenii ca pe niște bunuri de unică folosință, pentru că fac și lucruri fără să cer ceva în schimb și pentru că nu-i calc pe alții în picioare pentru poftele mele de moment. La cât de puține știu, nici nu înțeleg de ce mai scriu eu articole din astea. Știți cum facem? Dacă vreți să discutați cu oameni „dăștepți”, să îmi dați mesaj că am eu o listă cu unii cărora le-ar plăcea tare să-i idolatrizați.

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…