Toți suntem conștienți, mai mult sau mai puțin, că nu suntem perfecți și fiecare dintre noi își știe punctele sensibile care dor aproape la orice atingere. Știu eu totuși câțiva care mi-ar explica poetic perfecțiunea și viața fără de păcat pe care le posedă, dar o să le spun eu altă dată că a avea amantă nu te face șmecher și că fanii pe care-i plătești să te aplaude nu se pun. Revenind – vorbeam despre cum fiecare-și știe slăbiciunile, lucrurile care dor și fiecare și-a dezvoltat în timp metode de apărare mai mult sau mai puțin eficiente.
Dacă nu cumva ești un răsfățat al sorții, te-ai confruntat măcar o dată cu răutățile oamenilor, cu glumele lor la adresa lucrurilor care te dor, cu ironii gratuite, intenționate sau nu. Unii abia dacă au băgat de seamă în viețile lor astfel de lucruri, iar alții n-au avut timp de repaos. Azi vreau să vorbesc despre cel mai puternic medicament care vindecă durerea lăsată în urmă de răutatea specifică ființei superioare. Din păcate nu suntem toți la fel de breji și de învățați precum cei ce spun că ei nu sunt atinși de răutățile din jur. Pe noi, muritorii, ne doare. Acest medicament întâi te anesteziază; te face să nu mai simți durerea, dar nu o vindecă. Apoi, administrat inteligent și cu măsură este capabil să cicatrizeze orice rană. Medicamentul-minune despre care vorbesc este autoironia. Ea e singura capabilă să hrănească sănătos încrederea de sine. Ce satisfacție ar mai avea un vânător dacă prada ar apuca singură pușca și ar trage? Așa e și cu oamenii care se hrănesc cu răutățile spuse altora – îți dai seama cât de dureros este să le furi prada din fața ochilor?
Am descoperit autoironia la o vârstă destul de fragedă, la o vârstă la care nu știam să o folosesc. Credeam atunci că o folosesc pentru a demonstra că sunt un om mai puternic, dar tot ce făceam era să mă ascund după niște observații copilărești, forțate, menite doar să distragă atenția de la partea superficială a rănilor. Cumva tindeam să râd eu prima pentru a fi pregătită de momentul în care vor începe și alții să râdă. Abia după câțiva ani am descoperit cât de satisfăcătoare este această ironie la adresa propriei persoane și cât de ușor dezarmează ea pe oricine. Astăzi nu mai folosesc autoironia ca să mă apăr. Ea vine însoțită de o acceptare completă a condiției, a lucrurilor pe care le ironizez de fapt. Este o formă de divertisment care mă ferește însă și de tendința multora de a arunca răutăți gratuite. Dacă am ajuns în punctul în care eu pot face fără probleme observații ironice la adresa problemelor mele, crede-mă, orice glonț ai încerca să tragi, n-are cum să mai ajungă la mine.
Autoironia consolidată de o acceptare de sine onestă este cel mai bun scut, cel mai puternic anestezic și cel mai eficient medicament.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
