FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Atât cât am fost

S-au hrănit din ceea ce eram până când n-am mai fost. Fiecare a avut ceva de luat, fiecare și-a înfipt dinții lăsând răni adânci, însă fără să creadă că la un moment dat nu va mai fi nimic din care să-și potolească setea de validare. Hămesiți și cu buzele uscate au venit și multă vreme după ce nu mai era nimic de luat, dar nu știu dacă doar sperau să mai fie totuși ceva sau ca să se bucure că nu mai era nimic. Când s-au săturat totuși să mai bată drumul pentru ceva ce nu le mai aducea satisfacție, și-au găsit altă hrană și m-au lăsat în liniște ca să-nțeleg ce mi se întâmplase.

Și-am înțeles.

N-a fost vina unora dintre ei atunci. Nu știau mai mult. Erau oameni care-i asmuțeau, erau unii care chiar încercau să-i dreseze cu biciul și cum animalul numit om nu se poate răzbuna pe stăpân, nu poate mușca oricând din mâna care controlează biciul, mușcă și el din animalele mai mici. Deși nu era de datoria mea să înțeleg asta și nimeni nu ar fi avut dreptul să judece ura mea pentru dinții înfipți în carnea sinelui meu, am înțeles totuși, căci era mai bine pentru mine decât să fi urât ceva ce oricum nu avem puterea să schimb.

Unii au vrut să ia cât mai mult pentru că era cool să aibă o bucată din mine, deși au luat-o ca pe un trofeu de vânătoare, azi le stă mărturie pentru limitare lor, pentru cât de hămesiți erau după trofee și cum acele trofee nu le-au adus niciodată succesul.

S-au apropiat unii să lipească plasturi colorați pe rănile deschise pretinzând că apără, că îngrijesc, că înțeleg și vindecă. N-aveau nimic altceva de oferit așa că, pretinzându-se salvatori, ocrotitori și vindecători, au sperat la ropote de aplauze. Și le-au primit. Mulți s-au bucurat de privilegiul de a pretinde grija față de mine, acest animal rănit care n-a cerut vreodată vreun ajutor, dar bine că a fost salvat. Ei se bucurau de laude în timp ce rănile mele adânci bălteau de Rivanol.

I-am înțeles pe toți de dragul meu și i-am iertat tot pentru mine, dar n-am uitat niciun chip, nicio clipă, nicio privire; nu pentru că voiam să le amintesc peste ani de ce au fost capabili, ci ca să-mi fie mie clar când se mai apropie care le sunt, de fapt, intențiile. Ei se prefac că n-au făcut nimic, eu mă port de parcă nu-s plină de copci și uite așa ne ducem traiul crezând că așa arată moralitatea.

După ce-am smuls cu greu toți plasturii colorați care pretindeau că ascund răni adânci și-am tăiat toată carnea putredă, am cusut ce se mai putea, am dat cu Betadină și-am așteptat să se vindece. Știi cum se simte soarele și gerul pe rănile care încă n-au prins coajă? Se simte real, se simte adevărat, se simte ca o trezire.

Azi? Azi sunt cicatrici care spun o poveste, care-mi amintesc cine eram. Azi nu mai contează nimic din ce conta. Azi mă iubesc așa cum n-o face nimeni altcineva și-mi port grija pe care pretindeau alții că o poartă. Azi vorbesc în numele celor ce sunt hrană pentru ura din sufletul celor din jur. Azi sunt tot ce-mi spuneau că nu o să ajung niciodată, iar azi nu mai ajunge la mine niciunul dintre ei. Nu-și mai înfige nimeni dinții în sufletul meu roz, dar dau eu bucăți din el, cu mâna mea, căci încă există case în care se poartă trofeele de vânătoare. Uneori tai bucăți până dau de carne și până mă paralizează durerea, dar o să învăț curând și până unde trebuie să tai.

Azi prefer profunzimea în detrimentul a tot ce e superficial și am să pot într-o zi să am și ceea ce mi se spune azi că n-am cum să ating vreodată.