FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Amintiri de dincolo de existență

Mi-aduc aminte c-am coborât odată pe pământ înainte ca Dumnezeu să-i fi creat pe oameni. Erau toate cum le știți. Nu era deloc liniște, ori pace, ori vreun soi de rai așa cum cred unii c-a fost pământul înaintea oamenilor. Era pur și simplu. Lucrurile existau și atât. Vântul bătea la fel cum bate și azi, soarele strălucea la fel, ploaia se revărsa cu la fel de multă strădanie spre pământ. Am stat atunci o vreme pe pământ și-am tot văzut cum e să trăiești fără suflet. Ființe existau, dar nu părea să le pese că sunt. Totul în jur era viu, dar n-avea viață. Și atunci am înțeles care-i diferența dintre a fi viu și a trăi. Pământul era viu, dar cu ce rost? Treceau zilei și nopți degeaba, fără să ducă spre undeva.

Era soare, dar nimeni care să-i admire răsăritul. Era lună și erau stele, dar nu erau poeți care să le pună în ochii iubitelor lor. Era vânt, dar nu purta cu el dor și era amurg care n-ascundea nimic. Erau multe flori, dar parfumul lor se pierdea în lipsa cuiva care să le miroasă. Erau fructe, dar nu știa nimeni dacă sunt dulci sau acre. Erau animale pe care nu le-am mai văzut din zilele acelea. Erau mări care n-ascundeau nicio comoară și munți care n-auziseră nicio poveste. Era ca acum, doar că fără vreun rost anume.

Când m-am reîntors la locul meu, în absolut, am înțeles de ce freamătă Dumnezeu să sufle viață peste toate. Nu i-a creat pe oameni ca să aibă cine să-i admire frumusețea, căci eram noi acolo ca să ne scăldăm în lumina lui. N-a creat Dumnezeu pe oameni, ci a creat un sens. N-a creat din pământ o bucată de carne căreia i-a dat suflare. A creat din pământ un sens pentru toate. L-a creat pe om ca să se bucure cineva de apusul soarele, ca cineva să simtă parfumul florilor și ca ploaia să spele sufletul cuiva.

Mi-aduc aminte cu câtă teamă a făcut omul primii pași pe pământ și cum apoi se ruga cerurilor să nu-i mai dezlipească tălpile de sol. Mi-aduc aminte că m-am întors pe pământ după o vreme și-am simțit viața. De atunci tot vin printre oameni. Vin uneori și mă prefac că sunt una de-a lor. Sunt clipe-n care vin fără să mă vadă nimeni. Stau la marginea cerurilor și mă uit cum totul e și cum tot are sens.

Ce bine că l-a creat Dumnezeu pe om. Mi-amintesc cât de singur era pământul…