Te iubesc uneori mai mult decât a iubit însuși Dumnezeu omul atunci când i-a dăruit Pământul, căci simt că pentru tine aș putea să dau de-a valma pământul prin univers, să se rostogolească unde-o vrea și să fac eu unul nou peste care să te fac stăpân. Dar de fiecare dată când vreau să fac din sufletul meu o lume pentru tine, îmi amintesc cât te urăsc. Te urăsc pentru că faci neom din mine. Mă faci să vreau să zdrobesc mizeria asta de lume pentru că e nedemnă de noi. Și cum să vreau eu să spulber minunea asta pentru o nenorocire ca tine? Cum să distrug eu ce-a creat Dumnezeu pentru noi toți, ca să creez o altă minune pentru un singur om? Aș distruge lumea asta! Aș face una așa cum vreau eu! Dacă El și-a permis asta, pot și eu. Dar aș distruge lumea asta cu tot cu tine. Apoi aș plânge singură-n univers. Aș urla de durere și din singurătatea mea și cu o mână de lut te-aș face om. Te-aș face după bunul meu plac. Te-aș face așa cum ai mai fost pentru că mai bine de atât nu vreau. Te-aș face pe tine și apoi n-aș mai face și o altă lume. Nu aș mai face nimic. Mi-aș pune energia toată-n tine. La ce bun o altă lume? Oricum nu-i va păsa că eu i-am dat viață și poate într-o zi un alt nebun ca mine va decide să o fărâme pentru un nenorocit ca tine. Și-ar fi păcat de munca mea. Ce? Nu te mulțumește nimicul? De fapt, ai nimicul și o fărâmă de suflet cu miliarde de molecule de iubire-n el.
Auzi? Ce-ar fi ca într-o zi să explodez eu? Să se strângă-n mine toată iubirea pe care ți-o port. Toată la un loc. Și ea, și ura și orice mai simt eu pentru tine. Să năvălească toate în mine simultan. Să se agite, să se lupte și să îmi mănânce sufletul pentru a avea energia de a lupta mai departe. Să se strângă tot într-un loc și să explodeze. Să explodeze și să mă risipesc in infinite molecule prin tot universul. Să ajungă câte puțin din mine în tot. Să fac din om, neom și din neființă, ființă. Să creez haosul absolut. Să dezechilibrez universul. Să zgudui lumea din temelii și boom! Să instalez pacea absolută! Să nu se mai audă nimic. Să nu se mai vadă nimic și să nu se mai simtă nimic. Să îmi dau ființă și din ființa mea să te clădesc și pe tine. Să fim noi doi și nimicul. Și așa n-am prețui altceva. Și așa abia ne prețuim pe noi înșine și unul pe altul. Și poate dacă am fi doar noi doi și nimicul, m-ai vedea și pe mine. Ai simți că ți-am dat viață. Că prin mine exiști și că pot să te sfărâm în orice clipă. Pot, dar m-aș sfărâma și pe mine și mă iubesc.
Mă iubești, te iubești, iar eu asemenea. Mă iubești atât de tare și iubești atât de mult ființa minunată pe care am zidit-o-n tine, încât nu vezi că iubirea ta mă doare. Mă scufund în chin și începe să îmi placă. Mă împingi să fac nebunii care îmi fac rău uneori, mă domini, mă ghidezi. Și uite cum creația își absoarbe creatorul și sfârșim prin a ne crea unul pe altul la infinit. Din puritate și liniște, m-ai făcut haos și durere. Din haos și durere te voi face iubire. Voi absorbi iubirea aia-n mine și voi aștepta să explodeze din nou și din nou.
Ești ca un ego! Fii egoul meu și-ți jur că îmi voi ucide conștiința!
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
