Te-ai uitat vreodată-n ochii cuiva și ai simțit cum timpul se oprește doar ca voi să puteți trăi atât cât au inimile voastre nevoie? Ai simțit vreodată îmbrățișarea cuiva ca pe liniștea de dinaintea facerii lumii? Ți-a fost vreodată vocea cuiva cântecul preferat? Ți-a făcut vreodată universul cadou un al doilea suflet? Ai simțit vreodată că existența cuiva o face pe a ta să aibă sens? Asta am găsit în acei ochi mari și verzi, în acea îmbrățișare sfioasă, în vocea care mi-a devenit liniște, în sufletul care și-a făcut cuib în artă și-n exista celui înainte de care nu știu cum de-am îndrăznit să exist.
Îți mai aduci aminte ziua-n care ți-am spus ce simt? Mai știi cu câtă uimire mă priveai? Eu nu credeam că are vreo importanță că te iubesc, iar tu credeai că nu te-aș fi putut iubi vreodată. Și-am trăit o vreme așa. Am trăit o vreme iubindu-ne din priviri, atingându-ne atunci când nu ne privea nimeni și visând cu ochii deschiși la cum ar fi fost dacă ne întâmplam la momentul potrivit. Am întors iubirea pe toate părțile și tot n-am găsit numele noastre scrise împreună pe vreun crâmpei de destin.
Îți mai amintești când ne-am privit ultima dată? Ai simțit și tu? Unul dintre noi a renunțat. Acei ochi verzi priveau la fel de fără rost ca ai unui orb, iar cuvintele mele păreau minciuni. Eram fiecare în lumea proprie și niciunul nu mai voia să dea buzna în lumea celuilalt. Mă uitam la noi din postura de narator și nu înțelegeam de ce, dintr-o dată, un ceas îți număra atent clipele. Am simțit atunci că ești muritor. Am simțit că n-ai suficient de multă artă încât să vrei să fii nemuritor și am simțit că arta mea se risipește în simțurile greșite.
Și tot din ziua aceea, cu mintea confuză și o bucată de suflet lipsă, mă tot întreb: oare ai fost vreodată? Oare ai avut vreodată atâta strălucire câtă se vedea prin ochii mei? Oare ți-ai dorit vreodată imposibilul pentru o clipă? Oare ai avut vreodată ochii verzi? Să fi alergat spre tine doar ca să mă salvez?
Cândva credeam c-ai putea fi singurul capabil să iubească artistul de dincolo de artă; credeam că pot să mă ascund în colțul întunecat al sufletului tău, dar simt că m-ai alungat doar din frica de a nu fi vreodată nevoit să vii și tu lângă mine. Credeam că n-avem nevoie de cuvinte, dar în ziua aceea nici măcar cuvintele nu ne-au mai salvat. Credeam că nu știm să ne rănim unul pe altul, că nu avem atâta forță în noi, dar nu știu dacă ai aranjat cuvintele diferit atunci sau așa le aranjai de obicei, dar le găseam eu o ordine mai bună.
Azi nu mai știu dacă ai fost și te-am pierdut sau dacă n-ai fost niciodată de fapt. Dar dacă n-ai fost, eu pe cine am scris? Pe cine am iubit? În ochii cui mi-am lăsat sufletul să viseze? Nu știu dacă e mai rău să te fi pierdut sau să nu te fi avut niciodată. Nu știu dacă mi-ai fost muză sau scuză, fugă sau refugiu, frică sau curaj, albastru sau verde.
Dacă n-ai fost niciodată, dacă tot ce-am iubit a fost doar ce-aș fi vrut să fii, ar trebui să ne vedem într-o zi la un ceai să-ți povestesc cât de frumos e omul pe care nici măcar nu știu dacă încă-l mai iubesc. Ți-aș putea vorbi ore în șir despre ce-am simțit atâta vreme, despre liniștea și dorința de haos pe care le căutam cu disperare în verdele din ochii tăi. Dacă ai timp am să-ți spun într-o zi de ce ai fost tu și nu oricare alt muritor de rând.
Facebook
WhatsApp
TikTok
