M-am trezit cu mult înaintea lui. De fapt, aproape nici n-am dormit. În mintea mea e haos. Am luat pe mine cămașa cu care el a venit aseară și-am plecat spre bucătărie. Ea a călcat cămașa asta și tot ea o va spăla după ce-am purtat-o și eu peste trupul gol. N-o port pe post de armă, ci pe post de scut. Vreau ca măcar pentru câteva clipe să simt că-mi aparține și să mă simt datoare s-o spăl și să o calc eu.
Am pus cafeaua pe foc. Prefer metoda tradițională. Îmi plac diminețile în care mirosul puternic de cafea se amestecă cu parfumul lui și vina. Pregătesc o singură cană. El nu bea cafeaua în casa asta. Nu e prima dată când îmi beau cafeaua goală după ce el dispare cu tot cu cămașă. Nu i-am cerut niciodată să rămână, deși am auzit că vina se simte mai puțin dimineața. Nu-mi pun niciodată zahăr în cafeaua asta. O îndulcesc cu amintirea pierderii rațiunii. Cum e posibil ca un pahar de vin și-o mână de minciuni frumoase să facă rațiunea să dispară și hainele să cadă mai rapid decât frunzele toamna? După ce toamna dezgolește tot, urmează iarna. Ea caută disperată să încălzească trupurile goale cu scântei ce n-aprind niciodată focuri prea puternice.
Mă trage repede din visare telefonul lui care sună. Cine are nevoie de el mai mult decât mine acum? Trec câteva secunde și-i aud pașii. Vine să-mi spună, pentru a mia oară, că pleacă. Am tras aer în piept și m-am întors spre ușă. Era la fel de gol; gol de vină așa cum l-am văzut și noaptea trecută. De obicei venea la mine pe jumătate îmbrăcat, cu părul cât de cât aranjat, îmi cerea cămașa, se îmbrăca, mă săruta pe cap și pleca. Ceva era diferit astăzi.
S-a apropiat, mi-a luat cana de cafea din mână și a așezat-o cu grijă pe pervaz. Cu un gest aproape insesizabil m-a ridicat în picioare. Reușea cumva să mă domine în fiecare secundă în care era lângă mine. O vreme m-am opus. Apoi mi-a arătat cât de în siguranță sunt lângă el și-am lăsat garda jos. Mă privea acum din cap până în picioare. Nu mă mai priveau nici vinul, nici instinctele, nici nevoia de validare. Mă privea el. O mână o trecea prin părul meu, iar cu cealaltă a condus ușor cămașa spre podea. Pentru prima dată am văzut în privirea lui mai mult decât instinct și capriciu. Și-a pus ambele mâini în părul meu, mi-a tras capul ușor pe spate, iar în clipa în care buzele lui mi-au sărutat gâtul și-au alunecat ușor spre umăr mi-am spus: Adio, rațiune!
Puteam să pierd timpul cerând explicații sau putea să mă bucur. Am aruncat vina lângă cămașa de pe podea și-am înțeles pentru prima oară ce sunt pentru el. Cu fiecare atingere, fiecare respirație și fiecare sărut, rațiunea se topea și ne lăsam pradă dorinței. Parfumul lui era imprimat pe tot trupul meu, iar vocea mea îi devenise conștiință. Doar noi contam atunci și-aș fi dat orice să-mi blochez întreaga viață în acele clipe.
Mi-am băut cafeaua rece, cu mult timp după ce soarele apusese. A fost cea mai dulce și mai caldă cafea pe care-am băut-o. Când a plecat m-a sărutat pe buze, s-a îmbrăcat doar cu sacoul gri și a lăsat cămașa pe podea, la picioarele mele. De astăzi, ea e necesarul, iar eu plăcerea fără pic de vină.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
