Am învățat că hazardul e doar o scuză pe care o folosesc oamenii mari când nu vor să-și asume repercusiunile faptelor lor. Am învățat să văd rostul în toate și să pricep când trebuie doar să las lucrurile să se întâmple. Am priceput că Dumnezeu ne intersectează drumurile doar când avem ceva să ne spunem, cu fapte sau cuvinte. El nu lasă lucrurile la voia întâmplării și nici nu lasă oamenii să-și abată drumul prin viețile noastre doar așa, ca să fim noi siguri că mai există și alții ca noi. Tot ce-ntâlnim în viața noastră, om sau stâncă, are un soi de scop. Și-un copac care-ți apare-n drum, ori vrea să-i rupi crengile uscate, ori vrea să-ntinzi mâna și să-ți potolești foamea din fructele lui.
Așa am înțeles și că tu n-ai apărut în viața mea fără de noimă. Te-am întâlnit când apucasem pe un drum ce nu ducea spre visele mele. Eram mică! Aveam și mintea oarbă și-un soi de carapace care mă făcea să n-aud tot ce se întâmpla în afara ei. Încercam pe atunci să construiesc un personaj pe care să-l joc cu măiestrie, un personaj care să lase publicul mut. Ce prostie, nu? Să crezi că un personaj te poate ascunde toată viața de gura criticilor. Și-n tot haosul din mintea mea te-am auzit pe tine. Te-am auzit, nu te-am și ascultat! Cum să te fi ascultat când trebuia să strig ca să-mi pot face personajul credibil?
Te-ai apropiat de mine cu un soi de drag și ai încercat să-mi spui că personajul meu nu e credibil și că tu vezi prin costumul meu. Nu voiam să te ascult! Știam că ai dreptate, dar trebuia să continui să construiesc personajul perfect pe care să nu-l mai poată huli niciun spectator. Urlam în mintea mea doar ca să nu te mai aud și amuțeam doar ca să nu-ți pot spune că ai dreptate. Cred că înțelegeam și atunci ce-mi spuneai, dar nu eram pregătită să dezbrac costumul.
Au trecut ceva ani de atunci. Tu îți continui existența ca și cum nu ți-ai fi irosit timpul, iar eu am ieșit de mult din personaj. Ți-aș spune că am înțeles totul, dar azi tu nu mă mai asculți pe mine. E firesc! De ce să-ți irosești timpul? Aș striga dintr-o singură răsuflare că-mi pare rău, c-am înțeles tot ce mi-ai spus și că-ți mulțumesc, dar știu c-ai să râzi cu indiferență dacă ai să auzi.
Știi ce?! Ignoră toate astea! Sunt eu doar un copil care vede sensuri și unde nu-s și care înghesuie într-o inimă lipită cu scoci mai mulți oameni decât poate ea să cuprindă. Ce copilăresc din partea mea! Tu abia dacă-ți amintești, iar eu fac atâta caz… Important e că, până la urmă, cu sau fără tine, am crescut și-am înțeles cine sunt și că n-am nevoie de public și de aplauze. Poate nu ne vom mai vorbi decât din complezență de acum sau poate într-o zi vom ajunge să bem din vinul pe care, chiar dacă nu-ți mai amintești, mi-l datorezi. Atunci voiam dulce; azi vreau sec!
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
