Dacă madam Roza se refugiază în amintirile sale nu tocmai rozalii din lagărul de concentrare, Momo ar putea fi caracterizat drept un copil fără trecut și fără prea multe pârghii genealogice pe care să se sprijine existența sa. Povestea sa se construiește pe măsură ce se istorisește, cu o sintaxă crudă, uneori stupidă sau naivă, și un adevăr incredibil de crud, ca într-o psihanaliză personală începută foarte devreme și pusă în ordine într-o manieră tranșantă. E un discurs interior despre care nu știm dacă se verbalizează sau rămâne la tehnica voice over.
Nefiind atribuit niciunei târfe precum ceilalți copii din grija doamnei Roza, el nu are o vârstă precisă și „nu este datat”, după cum el însuși ne transmite, ceea ce face din copilăria sa neobișnuită o pendulare sau o suspendare lipsită de reperele temporale care ar trebui să fie constitutive structural la un copil. Saltul de la 10 la 14 ani e unul al rupturii și dilatării timpului, căci, dintr-odată, în orizontul său al „întregii vieți înainte” apar patru ani care din punct de vedere factual nu mai sunt acolo, adică în numărătoarea personală firească (el nu a putut afirma niciodată: am 11, 12 sau 13 ani). Tot aici apare și dilema dacă nu cumva este mult mai bătrân decât tocmai a aflat deja; în orice caz, există câțiva ani din devenirea sa pe care este nevoit să îi readucă la viață și să îi umple cu binecunoscuta gramatică a splendorii, cu metafore împrumutate de la ceilalți: „Urma să-mplinesc zece ani, căci madam Roza hotărâse că trebuie să mă obișnuiesc să am o zi de naștere și cădea tocmai pe azi. Zicea că-i important pentru dezvoltarea mea normală, iar tot restul, numele tatălui, al mamei, e chestie de snobism. (…) Madam Roza îmi spune că există milioane de plozi care mor în lume și chiar sunt unii care-și fac poze. Madam Roza zice că sula e dușmanul speciei umane și singurul tip bine printre medici e Isus, fiin’că el nu s-a născut de pe urma unei sule. Ea zice că-i un caz excepțional. Madam Roza spune că viața poate fi foarte frumoasă, dar că lumea încă n-a găsit-o cu adevărat și, până una alta, trebuie să trăiești. (…) Mi-era teamă c-o să mă părăsești, Momo, de-aia te-am făcut un pic mai mic. Ai fost totdeauna băiețelul meu. Niciodată n-am iubit cu adevărat pe vreun altul. Și atunci număram anii și mi se făcea frică. Nu voiam să te faci mare prea repede. Iartă-mă.”[i]
Nu e deloc de mirare că bildungsromanul Mizerabilii și o atmosferă à la Victor Hugo îmbrățișează La vie devant soi din mai multe direcții: Coranul și Mizerabilii sunt singurele cărți pe care nenea Hamil le cunoaște pe de rost și le apreciază, deși se întâmplă să le încurce între ele. Nenea Hamil este o figură paternă fluctuantă, în urma căruia rămân doar niște sfaturi nefixate, ca de exemplu: „… el mi-a explicat zâmbind că nimic nu-i alb sau negru și că albul este adesea negrul care se ascunde, iar negrul e uneori albul care te duce de nas.”[ii] Hamil îl numește pe Momo „micul meu Victor”, iar ceea ce Momo învață de la scriitura hugoliană cunoscută pe cale indirectă, din lecturile și amintirile bătrânului, se concretizează într-o predispoziție pentru fabulație și ficțiune a oricărui copil de târfă. Întrebarea care se pune, totuși, este până unde se poate aluneca pe panta fabulației și ce procent ar putea ocupa ea în conturarea destinului acestei ființe de hârtie, incomplete încă, adâncite într-un model literar inactual: „Și-apoi nu-mi prea place să ucid, ba dimpotrivă. Nu, ce mi-ar plăcea mie e să fiu un tip ca Victor Hugo. Nenea Hamil zice că se poate face orice cu cuvintele, dar fără să omori lumea, și când o să am timp o să-ncerc și eu. Nenea Hamil zice că ăsta-i lucrul cel mai grozav. (…) … când o să fiu mare o să scriu și eu mizerabilii, fiin’că asta scrii totdeauna când ai ceva de zis.”[iii] Printr-o asimilare trunchiată a elementelor și a fenomenelor vieții, gândirea sa magică (ce presupune credințe superstițioase și adevăruri ceremoniale) se contopește cu premoniția și prejudecata, cu ideile despre destin, despre medici, literatură, straturi sociale, poliție, încercările pline de greutate ale adulților ș.a., până în punctul în care noua realitate construită se bazează doar pe o reflecție personală și, pe alocuri, pe confuzii peiorative de termeni: „Ca o legumă, madam Roza, ca o legumă! Vor să te facă să trăiești ca o legumă!”[iv] Nu avem de-a face neapărat cu falsificări ale conceptului de realitate, ci cu interpretări personale sau deformate ale adevărului care, din punct de vedere lacanian și așa cum am arătat și în alte rânduri în această rubrică, nu se poate reda decât pe jumătate («la vérité mi-dite»).
Aminteam mai sus confuzia lui Momo dintre moarte, eutanasie și avort, ca și cum avortul sau eutanasia ar surveni ca o moarte definitivă și implacabilă în ordinea lucrurilor imediat după moartea biologică a organismului, ca și când prima moarte s-ar decide dintr-o voință exterioară, pe când a doua moarte, de un cu totul alt ordin, o decide celălalt care îl acompaniază pe muribund. În toate acestea, spitalul constituie un loc în care ești obligat să trăiești cu forța, deoarece la spital, chiar cuprins fiind de cele mai îngrozitoare chinuri, nu ți se permite să te avortezi. Discuția devine una politică în contextul argumentului cu doctorul Katz, subiectul fiind unul agitator și sensibil pentru societatea franceză a acelei epoci: Momo insistă pentru eutanasierea doamnei Roza, apelând la libertatea individuală și la compasiune. Însă precipitarea spre moarte are o latură degradantă pentru doctor, care răspunde: „Nu, micul meu Momo, nu putem face asta. Eutanasia e interzisă cu severitate de lege. Aici suntem într-o țară civilizată. Nu știi ce vorbești.”[v] Rezultatul este din nou unul incredibil de surprinzător pentru cititorul neavizat față de stilul lui Gary/Ajar și, în cazul ecranizării, foarte percutant emoțional din punct de vedere vizual, Momo fabricând o minciună colosală pe care i-o livrează medicului. El vrea un răgaz de câteva zile înainte ca madam Roza să fie transportată la spital ca să o pregătească pentru vizita familiei sale din Israel care cu siguranță o va lua cu sine în această nouă țară a făgăduinței. Pasajul bătrânei spre moarte va avea loc așadar prin cuibul ei evreiesc de la subsolul clădirii, unde o păstrează moartă pentru trei săptămâni, îmbrăcată în kimono japonez și cu portretul lui Hitler lângă ea, cu mai multe sticluțe de parfum pe care le toarnă peste corpul ei pentru a anihila mirosul, cu șapte lumânări aprinse după obiceiul evreiesc: „Mă gândeam că va mai putea trăi astfel ani de zile și nu-i doream așa ceva, dar n-aveam curajul să o avortez eu însumi. (…) Vedeam limpede că nu mai respiră, dar nu-mi păsa, o iubeam și fără să respire. M-am pus lângă ea pe saltea cu umbrela mea Arthur și am încercat să mă simt și mai rău, ca să mor de tot. (…) Mi-era frică s-o las singură pe madam Roza, putea să se trezească și să creadă c-a murit văzând întuneric peste tot. (…) Nu-i adevărat că am rămas trei săptămâni alături de cadavrul mamei mele adoptive, pentru că madam Roza nu era mama mea adoptivă.”[vi]
Momo este un copil fără trecut care își imaginează și își înscenează într-o modalitate inedită propria moarte tocmai pentru a-și începe viața dincolo de ramele romanului sau ale filmului; începutul vieții sale poate avea loc numai după eliberarea de funcția exercitată de madam Roza, după eliberarea de imaginile fragmentate sau provizorii și numele mutilate ale mamelor și ale taților prezente în viața sa de până atunci. La nivel autobiografic sau de discurs interpretativ și retrospectiv, încă din romanul Promisiunea zorilor putem deduce o imagine eternizată a mamei ce susține coloana existențială a fiului: fiul e conștient că imaginea maternă trebuie ținută în viață cu orice preț, astfel că după stingerea mamei el continuă să primească sutele de scrisori pe care aceasta i le-a scris pe când era în viață și pe care se asigură că i le va trimite un prieten de familie. Bătrânețea mamei dar mai ales cea personală sunt privite de către Romain Gary drept o catastrofă, un gând neputincios și obsedant, un pretext psihologic de auto-eutanasie, mai ales după declinul conjugal prin care trece cu Jean Seberg. Se vede incapabil să îmbătrânească și totuși ar dori să își mențină personajul, pe madam Roza, într-o bătrânețe eternă și nealterată, așa cum a cunoscut-o și a iubit-o Momo. Probabil doctorul avusese dreptate atunci când a afirmat sentențios: „N-ai fost niciodată un copil ca ceilalți, Momo. Și nu vei fi niciodată un om ca ceilalți, am știut-o dintotdeauna.”[vii] Astfel că, ultima întrebare cu care aș încheia ar fi: Gary nu e doar Momo, asta e clar, dar este el și madam Roza?
Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…
[i] Émile Ajar, Ai toată viața înainte, ed. Univers, 2013, trad. de Laszlo Alexandru, p. 50, 62 & 113.
[ii] Ibidem., p. 41.
[iii] Ibidem., p. 62 & 108.
[iv] Ibidem., p. 122.
[v] Ibidem., p. 116.
[vi] Ibidem., p. 133 & 135.
[vii] Ibidem., p. 118.
Facebook
WhatsApp
TikTok
