FILM ȘI PSIHANALIZĂ – Noemina CÂMPEAN – Prin oglindă. Un studiu de schizofrenie (III)

Karin suferă de schizofrenie (singurul dar lăsat moștenire de mama sa), fiind internată de mai multe ori în trecut într‐un spital de boli psihice. În notițele sale, Bergman face următoarea legătură între boala psihică și păianjen: Dumnezeu coboară pe pământ și alege să locuiască într-o ființă umană. La început, el este doar o voce interioară, o oarecare învățătură, o poruncă, amenințătoare sau insistentă, repulsivă și cu toate acestea stimulativă. Apoi, acest Dumnezeu se descoperă din ce în ce mai mult față de gazdă, prilej cu care ea ajunge să îi testeze puterea, să îl iubească, să se sacrifice până la o devotare maximă, dar mai ales până la o goliciune totală. Când goliciunea se desăvârșește pe de-a-ntregul, divinitatea stăpânește cu totul ființa umană și își duce munca la bun sfârșit prin mâinile acesteia. La final, ființa rămâne complet goală, pustiită și răvășită, fără vreo posibilitate de a continua să trăiască în această lume, care îi este străină cu totul, precum tapetul despicat de pe perete.

În urma terapiei cu șocuri electrice, Karin a dobândit un auz acut. Fiind numită, precum în copilărie, „Micuța Kajsa” de către soțul și tatăl ei, ea se întreabă: „Sunt într‐adevăr așa de mică sau boala m‐a transformat într‐un copil?” De fapt, Karin simte constant povara deciziei pe care trebuie s‐o ia: „Nu pot trăi între două lumi. Sunt când într‐o lume, când în cealaltă. Trebuie să aleg.” Simptomatic, în vizitele sale nocturne din podul casei, vocea îi spune întotdeauna ce are de făcut: „Trebuie să îl aștept singură pe Dumnezeu. Vreau să am momentul doar pentru mine.” Adevărul se revelează doar în autoizolare, după cum la Kierkegaard cavalerul credinței este unic și trebuie să treacă prin izolare pentru a ajunge la singularitate. Karin, asemenea Cavalerului din A șaptea pecete (Det sjunde inseglet, 1957), vizează mai degrabă cunoașterea lui Dumnezeu, asupra căruia se abat toate dilemele venite dinspre individ, nu neapărat credința. La o oră a lupului (recomand filmul lui Bergman din 1968, Ora lupului/ Vargtimmen) când toți membrii familiei dorm, exceptându‐l pe David care își corectează ultima scriere, vocile îi șoptesc venirea cuiva din spatele tapetului: ea ajunge să reprezinte puntea de legătura dintre mesajul delirant al propriului psihic ce tânjește după vindecare și ecoul acestuia.

De cealaltă parte, David, tatăl ei, un cunoscut autor de romane care își petrece timpul mai mult în turnee fugind din calea responsabilităților, este forțat să trăiască în realitate. El ar putea constitui o altă ipostază a Dumnezeului‐păianjen care încearcă să se hrănească din goliciunea fiicei sale, adică tocmai din primele semne ale pierderii ei în gaura din perete. Oripilat de curiozitatea sa, David, un soi de Trigorin, folosește abuziv boala incurabilă a lui Karin ca sursă de inspirație în creație și e nerăbdător să înregistreze evoluția ei pentru a realiza „o descriere precisă a dezintegrării graduale”, după cum el însuși notează lipsit de compasiune în jurnal. Schizofrenia lui Karin constituie pentru el un subiect de ficțiune excepțional. Transformarea rece a lui David începe încă din Elveția, când hotărăște să se sinucidă și închiriază o mașină, care va rămâne însă suspendată deasupra unei prăpastii. Într‐o clipă strindbergiană de concentrare a eului, David își dă seama că „adevărul nu aduce cu sine nicio catastrofă”, dar și că în sfârșit are posibilitatea de a‐și contempla propriul sine. Fiind martor la declanșarea psihică a fiicei sale în pod, el trece printr-un moment kierkegaardian de sau-sau (dan. enter-eller): se pune în primul rând într-un raport cu Dumnezeu și de-abia ulterior cu ceilalți. Angoasa sa ar putea constitui o premisă religioasă a schimbării și ar putea pregăti credința, înlocuind disperarea cu speranța eshatologică.

În finalul filmului – final criticat totuși de nume precum Robert Emmet Long, Robin Wood sau Jörn Donner pentru lipsa de convingere, artificialitate, arbitrarietate și eroare dramaturgică -, Dumnezeu i se revelează lui Karin sub înfățișarea păianjenului sau poate chiar a elicopterului cu echipajul medical ce aterizează pe insulă, iar lui David sub chipul iubirii: el își dă seama că Dumnezeu e iubire și iubirea e Dumnezeu; mai mult, că o persoană învăluită de iubire este una așezată în brațele lui Dumnezeu. Ceea ce nu împiedică însă o durere a corpului în lipsa speranței, durere cauzată de o exterioritate radicală. Karin este urcată în elicopterul medical ce apare ca o insectă (sau chiar ca o încarnare a aceluiași păianjen, așa cum notam anterior), iar într‐o secvență de față către față David îi spune lui Minus cu un iz de penitență: „Nu putem ști cu siguranță dacă iubirea dovedește existența lui Dumnezeu sau dacă într‐adevăr iubirea este Dumnezeu. Dar, dintr‐odată, goliciunea se preschimbă în bunăstare, iar lipsa oricărei speranțe în viață. E un fel de absolvire de la sentința morții.” Minus exclamă: „Tatăl mi‐a vorbit!”, recâștigându‐și în cele din urmă (T)tatăl pierdut, deși, desigur, viitorul este incert.

 

Câteva considerații despre definirea și istoria termenului de schizofrenie

 

Psihiatrul elvețian Paul Eugen Bleuler (1857-1939) introduce termenul de schizofrenie pentru a descrie tulburarea cunoscută anterior drept dementia praecox și constată că, în manifestările sale, aceasta e poliformă, căpătând aspecte multiple în funcție de tabloul clinic unic și individual al pacientului. În conferința sa de la Berlin din 24 aprilie 1908 (devenită articol în 1911), „Dementia Praecox, oder Gruppe der Schizophrenien”, Bleuler notează despre existența unei tăieturi sau a unei schizoidii în procesul psihic al schizofrenului, o disociere care în limba germană poartă denumirea de Spaltung, și conclude, foarte semnificativ, că schizofrenia nu poate fi vindecată, ci doar tratată parțial sau ținută sub control. Bleuler e influențat în cercetările sale de psihanaliza freudiană, urmează cursurile lui Charcot de la Salpêtrière și chiar începe o analiză personală cu Freud. Pentru cercetarea psihiatrică post-Bleuler, tulburarea schizofrenică desemnează dimensiunea non-paranoică a psihozelor cronice. Sigmund Freud și Jacques Lacan nu consideră că noțiunea de Spaltung ar fi caracterul distinctiv al pacienților schizofrenici. Freud se raportează la paranoia ca la modelul psihotic prin excelență, schizofrenia fiind o formă derivată a acestuia (mai precis, o regresie autoerotică). Dacă pentru Lacan psihoza se definește prin forcluziunea Numelui Tatălui, schizofrenia s-ar datora unei tulburări de specularitate, precum în cazul filmului Prin oglindă. În plus, în teza sa de doctorat în medicină, publicată în 1932, Despre psihoza paranoică în raporturile sale cu personalitatea (De la psychose paranoïaque dans ses rapports avec la personnalité) și în cel de-al treilea Seminar de-al său din 1955-1956, Psihozele (Psychoses), Lacan trasează o linie clară între paranoia și schizofrenie bazându-se pe tripartiția celor trei registre – imaginar, simbolic și real – și demonstrează că paranoia, spre deosebire de schizofrenie, presupune întotdeauna o alienare imaginară a eului, iar a lua imaginarul drept real este ceea ce o caracterizează. Schizofrenicul în definiție lacaniană ar fi, așadar, cel pentru care simbolicul este luat drept real, ceea ce vrea să însemne că el nu se apără de real prin limbaj. Ironia îl îmbracă din cap până în picioare și îi definește în întregime relațiile sociale. Totodată, pacientul atins de schizofrenie vizează, în discursul său (deși el se află mai tot timpul în afara discursului), mai degrabă cuvintele decât lucrurile însele, care sunt percepute, conform formulei lui Lacan, „la piciorul literei”. În consecință, limbajul nu aneantizează lucrul (fr. la chose), ci îl echivalează.

Noemina CÂMPEAN  este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…