FILM ȘI PSIHANALIZĂ – Noemina CÂMPEAN – Pe Adamant – golul necesar

   Sur l’Adamant (Pe Adamant), realizat de Nicolas Philibert după propriul scenariu, este un film documentar franco-japonez din 2023, laureat al Ursului de aur de la Berlin, ce vizează să ofere o perspectivă diferită asupra îngrijirii psihice a pacienților în afara instituțiilor spitalicești înființate în acest scop. Adamant, un centru de zi într-o clădire plutitoare, care primește încă din 2010 persoane cu tulburări și deficiențe psihice, e situat în Paris – fiind susținut financiar de primăria Parisului – , pe malul Senei, cu adresa Quai de la Rapée, foarte aproape de Grădina botanică. Astfel, construcția flotantă asamblată din lemn și multă sticlă se poziționează departe de agitația urbană, însă pe de-a-ntregul în tumultul agitației și dezolării specifice durerii psihice. Nimic nu este explicat sau aruncat în fața ochilor, documentarul desfășurându-se în naturalețea fluidului și a accidentalului, a creativității și a „ordinarului” unor persoane speciale. „Vaporul” se metamorfozează într-un topos al locuirii benefice, în contrapondere cu majoritatea instituțiilor reci, formale, uneori sinistre și fără culoare, dar cu picioarele pe pământ, așa cum sunt concepute spitalele de psihiatrie. Vaporul ca metaforă are obiectivul de a le reînnoda suferinzilor comunicarea cu lumea și de a-i face să găsească și să asume unele direcții ale propriei existențe în pofida maladiei. Întrebarea fundamentală ce se poate contura ar fi în legătură cu un spațiu propice, dedicat întâmpinării și gestionării maladiei mentale: pot fi bolnavii primiți în mod potrivit în instituții sau se pot crea centre și ateliere inspirate de psihoterapia instituțională, în spații informale, independente de orice intervenție spitalicească?

   Pe vasul Adamant, echipa care îngrijește e formată din psihiatri, psihologi, art-terapeuți, educatori, infirmieri. Însă granița dintre cel îngrijit și îngrijitor este aproape invizibilă, căci se dorește o amalgamare euristică (nu clinică!) dintre normal și anormal, cel puțin la nivelul ascultării. Îngrijitorii sunt mereu în retragere, printr-o prezență mai degrabă invizibilă și ambientală, ei sustrăgându-se halatului alb și imaginii clasice/ clișeice a personalului medical. Pacienții, mulți dintre ei cu chipurile schimonosite, nu își împărtășesc unul altuia doar experiența de viață sau pasiunile, ci și starea psihică actuală, respectiv tratamentul urmat, folosind o limbă proprie, brută, ce dă seama numaidecât de golurile existenței și de condiția de pasageri în propriul naufragiu. Ei pictează, cântă cu vocea sau la instrumente muzicale, fac gimnastică, conversează la cluburi de cinema sau de fotografie, servesc ceaiuri și sucuri, gătesc anumite feluri de mâncare din produse pe cale de a expira sau de a fi aruncate la gunoi, o mulțime de activități colective și colegiale cu miza de a (re)construi practic zi după zi relația de cură și de a o consolida (în limba greacă, therapeia = cură, ce provine din therapéuô = a servi, a avea grijă, a trata). Utopie sau nu, dorința de a umaniza ceea ce numim generic nebunie e valorificată și de faptul că regizorul explorează persoane (nu personaje sau actori) cu totul deosebite, incredibile, pe care nu prea ne încumetăm nici să le abordăm în cotidian, pe stradă, nici să le privim pe ecran, probabil din cauza stranietății emanate și a întrebărilor despre noi înșine, respectiv despre ce incidență are nebunia asupra celor care sunt „în normă”. Ceea ce își doresc (deși e o dorință frântă) la nivel inconștient aceste persoane suferinde este să fie încadrate într-o istorie autentică, dacă nu una personală, cel puțin una împrumutată de la ceilalți cu care fiecare se descurcă în modul său propriu.

   Sur l’Adamant, prima bucată cinematografică dintr-un triptic asupra unitățile spitalicești pariziene (din care a doua tocmai a fost lansată în 2024, cu titlul Averroès & Rosa Parks), reprezintă nu un film psihiatric, ci situat în clinica psihiatrică, conform mărturisilor regizorului: „Mereu am fost foarte atent și atașat lumii psihiatrice. O lume deranjantă și, îndrăznesc să o spun chiar așa, foarte stimulantă: ea ne oferă în mod constant o reflecțue asupra noastră, asupra limitelor noastre, faliilor noastre, direcției lumii. Psihiatria este o lupă, o oglindă ce mărește ceea ce am putea spune despre umanitate. Pentru un cineast, e un câmp inepuizabil.” (sursa Caméo Nancy)

   S-a discutat frecvent în ultimul an în Franța despre curajul și importanța acestui documentar în contextul actual al dezumanizării și deșertificării promovate de o parte a practicii psihiatrice, care se află în incapacitatea de a primi cuvântul și tăcerea vorbitoare a celui care ar trebui ascultat, nu doar tratat cu medicamente. Un diptic poetic și politic totodată, Sur l’Adamant transmite un apel la rezistență și la schimbarea opticii. Tot în acest context, psihanaliza își reînnoiește portanța societală și existențială, concentrându-se pe singularitatea și estetica fiecărui pacient în parte, adică pe adevărul unic, irepetabil și neobișnuit al fiecărui inconștient în parte. Pentru oamenii atinși de psihoză, mulți dintre ei fiind de-a dreptul subiecți rătăcitori, rolul psihanalistului/ terapeutului este în primul rând de a fi acolo, prezență corp la corp, de a armomiza fragmentaritatea, digresiunea și incoerența, și de a pune în mișcare mecanismul transferului, care poate să aibă loc grație acestor ateliere de captare a cuvântului și de punere în scenă a jocului serios. În fond, este vorba despre ceea ce în psihanaliză numim o supleanță identitară, care să nu dăuneze precum delirul în încercarea de vindecare. Filmul lui Philibert pune în evidență ideea lui Fernand Deligny (1913-1996), cineast și educator francez, specializat în educarea copiilor cu mari deficiențe psihice, printre ei și autiști… Conform acestei concepții, găurile sunt esențiale în constituirea imaginii de sine. Găurile sunt locul prin care imaginile ca atare (ale subiectului sau despre subiect) își croiesc calea și se afișează, în rezonanță cu țesătura fiecărei realități subiective. Să notăm la final și calitatea de nepătruns a Adamantului (gr. adamantos), el reprezentând inima impenetrabilă, dură și de necucerit a diamantului, chiar și în cenușa existenței maladive.

   Ceea ce amintește de frumosul poem al lui Cyprian Norwid (ce apare și în capodopera lui Andrzej Wajda, Cenușă și diamant, 1958):

Scântei și flăcări, o torță aprinsă
Azi între zări necontenit!
Dar cine știe, libertate nestinsă
Câștigi, ori pierzi ce-ai cucerit?

Cenușa doar, pierdută în neant,
Îți va fi urma, sau va mai rămâne
Să ardă-n spuză viu un diamant
Stea vestitoare-a zorilor de mâine?

 

Noemina CÂMPEAN  este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…