În teza sa de doctorat în medicină din 1932, De la psychose paranoïaque dans ses rapports avec la personnalité (Despre psihoza paranoică în raporturile sale cu personalitatea), tânărul psihiatru Jacques Lacan abordează structura paranoică în relație cu personalitatea, în sensul în care paranoia nu se definește numai în raportul subiectului cu propriile idei sau fixații, ci și în cel cu lumea, societatea, funcția socială, guvernarea… Lacan notează astfel o implicare a sferei sociale cu precădere în constituirea interioară, ce anticipează o altă concepție lacaniană revelatorie pentru practica psihanalitică: subiectul determinat de discursul Celuilalt. În teza sa, Lacan realizează o critică a pozițiilor anterioare, deopotrivă „teoretice” și „dogmatice” (Kraepelin, Bleuler, Kretschmer ș.a.), pentru a ajunge la o diversitate de concluzii, și anume că psihoza paranoică se constituie într-un conflict vital sau prin mai multe asemenea conflicte ale individului elaborate printr-o dispoziție la delir, ce ar trebui luată în calcul în schițarea tabloului clinic al unui astfel de pacient. În studiul dezvoltării personalității paranoice, esențială ar fi o analiză psihologică concretă, care să facă referire la: evenimentele istoriei personale, progresul conștiinței sale și reacțiile sale în mediul social[i].
Lacan și cea dintâi elaborare a paranoiei în teza sa de doctorat
Pentru a-și ilustra cercetarea, Lacan relatează în cea de-a doua parte a tezei sale cazul Aimée, pe care îl cataloghează drept unul de „paranoia auto-punitivă” și pe care îl urmărește timp de un an și jumătate în cursul spitalizării acestei paciente la Spitalul Sainte-Anne din Paris. Aimée este pseudonimul lui Marguerite Jeanne Anzieu, născută Pantazieu, mama lui Didier Anzieu, care a fost, să nu uităm, una dintre cele mai puternice voci ale psihanalizei franceze postbelice. El își începe analiza personală cu Lacan, dar renunță după patru ani (1953) în clipa în care află că mama sa fusese obiectul tezei de doctorat a psihanalistului său… La 38 de ani, Aimée suferă de multiple deliruri de persecuție, în 18 aprilie 1931 comițând un pasaj la act – un act ce relevă, de altfel, întregul adevăr al structurii sale – prin rănirea celebrei actrițe Huguette Duflos cu un cuțit. Despre motivul tentativei de omor, Aimée declară că actrița îi provoacă suferință de multă vreme și că face parte din grupul complotiștilor care vor să îi ucidă copilul în vârstă de 8 ani. Lacan propune dignosticul de paranoia auto-punitivă, luând în considerare faptul că simptomele pacientei se diminuează pe timpul detenției, adică al pedepsei. Însă delirul de persecuție și cel de grandomanie nu dispar odată ce actul a fost îndeplinit, ceea ce îl determină pe Lacan să noteze că paranoia pacientei Aimée nu este „pasională” sau temporară, ci sistematică, adică înscrisă în structura sa, traducând un eu ideal supus distrugerii de către mai multe euri persecutorii. Iată o frază ce merită a fi reținută, putând fi aplicată și în cazul personajului masculin din filmul Semințele smochinului sacru: „Toată vanitatea iluziilor sale megalomane îi apare în același timp precum deșertăciunea fricilor sale.”[ii] Mult mai târziu, în 1975, cu ocazia Seminarului XXIII. Le sinthome[iii], Lacan subliniază că paranoia, prin toate fenomenele sale delirante și halucinatorii, alcătuiește „psihoza în totalitatea sa”, dând seama de indistincția dintre cele trei registre – real, simbolic și imaginar, în sensul în care cele trei au aceeași „consistență” pentru paranoic.
Cartea de identitate a pacientei Marguerite Jeanne Anzieu (cazul Aimée)
Inițial, Freud a considerat proiecția specifică paranoiei drept o „nevroză de apărare”, prin aceea că eul se apară de un posibil autoreproș, atribuindu-l din start celuilalt. El revine apoi asupra definiției sale făcând legătura cu psihoza, deoarece din inconștientul psihoticului lipsește castrarea, ceea ce face ca în locul refulării să apară forcluziunea numelui tatălui. Forcluziunea numelui tatălui este caracterizată ulterior chiar de Lacan ca o decizie „obscură, insondabilă și enigmatică a ființei”. Dacă nevrozatul refulează (germ. Verdrängung), psihoticul respinge fără să refuleze (Verwerfung). De vreme ce simbolizarea funcției paterne este absentă, metafora paternă lasă locul unei metafore delirante care va încerca, fără sorți de izbândă să umple golul din urma acestei decăderi sau desființări. Memoriile unui nevropat, cartea de confesiuni din 1900 a lui Daniel Paul Schreber, îl inspiră pe Freud în scrierea studiului de cercetare a paranoiei în 1911, Cazul președintelui Schreber, reluat de Lacan însuși cu prilejul prețiosului seminar din 1954-1955, Psihoze. Psihoza lui Daniel Paul Schreber, președintele curții de apel din Dresda, se declanșează în momentul în care i se cere să ocupe o funcție simbolică de autoritate, la care răspunde cu propriul delir. Pe scurt, Lacan explică forcluziunea în termenii unei respingeri de ordin simbolic a semnificantului originar, care revine în registrul real sub forma unui delir halucinatoriu.
Motivele expunerii acestui detur în istoria diagnosticului de paranoia, cu numeroase referințe clinice freudiene și lacaniene utile în analiza filmului Semințele smochinului sacru (al regizorului iranian Mohammad Rasoulof, născut în 1972 în Iran), țin de o articulare a paranoiei într-un context politic totalitar. Deși realizarea filmică trenează pe alocuri mai ales în crearea atmosferei de huis clos[iv] a apartamentului, încercând o vrăjire a spectatorului care ocupă mai bine de jumătate din lungimea filmului (și care oricum durează aproape trei ore), filmul este concludent din punct de vedere psihanalitic deoarece surprinde foarte bine contribuția „lumii” și a sferei sociale la conturarea și, ulterior, la declanșarea unei structuri paranoice. Nosografic vorbind, declanșarea psihotică este o caracterizare mult mai adecvată decât intrarea în psihoză; există cazuri de psihoze care nu se declanșează și rămân latente pe tot parcursul vieții unei persoane. Astfel, declanșarea are loc prin intervenția unui element sau eveniment declanșator de stres major, un nou tip de angoasă, în fond o semnificație nouă, inedită, ce își face loc intruziv în viața psihoticului, fiind de ordinul simbolic al castrării.
Dramă politică ce sucombă într-un thriller de familie, dar și piesă strindbergiană de cameră pe alocuri dacă luăm în considerare formulele lui Strindberg de infern conjugal și de bătălie a creierelor, Semințele smochinului sacru (Palm d’Or la Cannes în 2024) are în deschidere explicația alegerii acestui titlu. Ficus religiosa desemnează un arbore decorativ și sacru în hinduism și budism, având frunzele în formă de inimă. Textele vedice menționează că sub acest arbore prințul Siddhârta Gautama a atins iluminarea, devenind astfel maestrul spiritual Buddha. Ficus religiosa are un ciclu de viață neobișnuit, reproducându-se prin semințele răspândite de excrementele păsărilor peste alți copaci, pe care îi sufocă cu rădăcinile sale. De-abia de la momentul strangulării gazdei începe existența sa, o imagine-metaforă parazitară a regimului teocratic iranian, dar nu numai, ci și, din punct de vedere psihanalitic, a ideii de tată tiranic întruchipată de personajul principal așa cum demonstrează filmul. Personajul Iman (actorul Missagh Zareh) este numit judecător de investigație la Curtea Revoluționară din Teheran, un organ ce nu are nimic de-a face cu vreun tribunal obișnuit, care judecă într-un mod bizar și imprevizibil delictele comise împotriva guvernului islamic. Situațiile filmice confirmă acest lucru. Curtea poate condamna la moarte prin astfel de decizii imediat executorii, fără proces, cu ușile închise, în absența avocaților apărării, apelând la mijloace de tortură și evitând din start discutarea dovezilor. Imediat după numire, Iman este înștiințat de către colegul care l-a propulsat în funcție că este necesar ca atât el, cât și membrii familiei sale să acționeze cu discreție în viața publică, pentru a nu fi urmărit/ urmăriți de criminalii care vor căuta răzbunare. Peste scurt timp, el realizează că o astfel de avansare nu vrea de fapt să însemne nimic mai mult în afara confortului financiar sau a prestigiului, în locul său putând sta oricine care semnează cu ochii închiși condamnările la moarte impuse de regim. Contextul social și mediatic este reprezentat de evenimentele extrem de traumatice ce au avut loc în toamna lui 2022 la Teheran, când tânăra Mahsa Amini a fost bătută până la moarte de către poliție pe motiv că nu purta vălul islamic (hijab), pe fondul mișcărilor iraniene de emancipare feminină, surprinse perfect în film la nivel celular prin triunghiul celor trei personaje feminine. Regizorul chiar inserează în realizarea sa reel-uri cu revoltele politice din Iran, ce au circulat în presa internațională sub sloganul „Femeie, Viață, Libertate”. La originea sa, sloganul este unul kurd și a fost utilizat în mișcarea de eliberare kurdă de la finalul secolului trecut. Mohammad Rasoulof nu este deloc un regizor comod regimului, alăturându-se seriei de regizori cenzurați și dizidenți Abbas Kiarostami, Jafar Panahi, Asghar Farhadi, Hassan Nazer ș.a., prin aceea că a fost condamnat la închisoare și schingiuire, arestat apoi, amendat, proprietățile i-au fost confiscate, iar filmele interzise.
Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…
[i] Jacques Lacan, De la psychose paranoïaque dans ses rapports avec la personnalité, Éds. du Seuil, 1980, p. 346 : « La clef du problème nosologique, pronostique et thérapeutique de la psychose paranoïaque doit être cherchée dans une analyse psychologique concrète, qui s’applique à tout le développement de la personnalité du sujet, c’est-à-dire aux événements de son histoire, aux progrès de sa conscience, à ses réactions dans le milieu social. La méthode implique donc à sa base des monographies psychopathologiques, aussi exhaustives que possible. »
[ii] Trad. proprie din ibidem, p. 173 : « Toute la vanité de ses illusions mégalomanes lui apparaît en même temps que l’inanité de ses craintes. »
[iii] Lecția din 16 decembrie 1975.
[iv] Caracterizarea mea proprie după piesa de teatru a lui Jean-Paul Sartre din 1943, Cu ușile închise.
Facebook
WhatsApp
TikTok
