Partea a doua
Najmeh (actrița Soheila Golestani, ea însăși participantă la protestele anti-hijab), mama celor două adolescente și soția lui Iman, încearcă inițial cu tot dinadinsul să mențină unitatea familială în ciuda derapajelor psihice ale tatălui, concretizate în violență, comportamente opresive și inconsecvență structurală de a-și asuma rolul patern în dezvoltarea fiicelor aflate la o vârstă dificilă, atinsă de crize în cascadă. „Banalitatea răului” – tema atât de explorată de Hannah Arendt cu privire la natura răului totalitar[i] – și imaginea prefabricată a unui paradis familial pe fondul liniștii disimulate care, practic, nu a existat niciodată între cei doi soți, se devoalează treptat pe parcursul acțiunii. În paralel cu declanșarea psihotică a lui Iman, ni se pune parcă pe tapet formula didactică verificabilă a lui Cehov din punctul de vedere al construirii acțiunii potrivit căreia dacă o armă apare atârnată pe perete în actul întâi, ea va fi cu siguranță folosită la final. Spiritul revoluționar (de data aceasta, în sens occidental) și feminist le atinge din plin și le entuziasmează pe cele două fiice (Sana, cea mică, și Rezvan, cea mare), căci ele nu pot concepe lipsa solidarității feminine într-un stat care interzice libertatea de îmbrăcare și manifestare, ergo de construire a unei imagini personale și distincte în multitudinea vălurilor cvasi-identice. Cele două surori realizează de tinere că femeia nu poate reprezenta doar un obiect de schimb ce trece din proprietatea tatălui în cea a soțului, fără o existență singulară sau o decizie personală. Ele sunt extraordinar de marcate de ceea ce i se întâmplă colegei de școală care, în timpul manifestațiilor, este atacată, desfigurată și își pierde un ochi. Tot aici, notez și tentativele mamei de a-și proteja fiicele, chiar dacă în acel moment complicat ne lasă impresia că ezită: ori o ajută pe tânără și o găzduiește pe perioada îngrijirii, căci în adâncul sufletului său chiar și ea este feministă, ori o alungă din propria locuință cu riscul ca aceasta să fie arestată, dar măcar mama va fi în acord cu propria imagine de soție dedicată în întregime „cauzei” justițiare a tatălui.
Dispariția armei personale ca simbol al puterii totale provoacă decompensarea psihotică a lui Iman. El își suspectează soția și fiicele de subminare concertată și recurge la măsuri extreme: părăsirea apartamentului din capitală în favoarea stabilirii temporare, până la liniștirea revoltelor, în casa natală dintr-un sat în stâncă aproape deșertificat. Statul care se clatină, cu imaginea sa care începe să fie încețoșată de prim-planul revoltelor, se traduce la nivel microcosmic în raportul viciat dintre Iman, soția și fiicele sale. Din protector și arbore al legii bune, el se transformă în criminal și într-un Ficus religiosa, răspândind o nouă lege coruptă a dreptății, întruchipare a lui Chronos care își devorează copiii când timpul său se apropie de final. Pe drum, are loc agresarea și amenințarea unor necunoscuți care îl privesc cu insistență într-un magazin și apoi îl filmează în trafic. Pe soție și pe fiice sale le supune la confesiuni filmate vizavi de recunoașterea culpabilității presupusului furt, ca și cum numai ochiul dispozitivului (telefon mobil, cameră de filmat) ar putea confirma suspiciunile sale paranoice. Delirul paranoic nu vizează furtul armei ca atare, care e doar elementul declanșator, ci toată punerea în scenă prin care își închipuie că va „pedepsi” făptașa sau făptașele tocmai pe o altă scenă care nu este cea obișnuită a apartamentului. Această a doua scenă este esențială în zugrăvirea tabloului clinic al paranoicului.
Psihanalitic vorbind, personajul paranoic nu vede decât dintr-un unghi, dar știe că, în existența sa, el este privit de peste tot, confirmând omniprezența privirii în viața cotidiană remarcată chiar de Lacan în Seminarul Fundamente ale psihanalizei: «Je ne vois que d’un point, mais dans mon existence je suis regardé de partout […] Ce voir à quoi je suis soumis d’une façon originelle»[ii]. Ochiul paranoic și omniprezent indică nu atât un disconfort propriu lui Iman, ci o fascinație cvasi mortiferă prin care ar putea dezlega minciunile ce i se livrează, trădarea suspectată atribuită colegilor și despotismul unui stat totalitar și invaziv. Personajul este de altfel vrăjit pe de-a-ntregul de capacitățile justițiare ale gadgeturilor, prin privirile lor meduzate și dinamice. Într-un sistem politic totalitar, ochiul devine un vector al supravegherii generalizate și al observației risipite sau haotice, nedorind să piardă nimic și pierzând în același timp punctul central și singular – punctul de vedere unic al individului. Adică un punct orb, ce poate fi asimilat obiectului a, das Ding. Cine (ne) privește, întreabă Lacan în Seminarul X dedicat angoasei? Albul din ochiul orbului[iii], de exemplu, subliniind cu precădere dimensiunea enigmatică și angoasantă a ceea ce se vede, dar nu se poate privi, respectiv oroarea, dar și satisfacția de a privi. Într-un astfel de circuit închis ce denotă o caracatiță a angoasei, a se face văzut sau remarcat, a scoate capul singular din mulțime, este înlocuit cu a fi văzut, supravegheat, chiar investigat, iar Iman copiază modelul statului opresiv și misogin în gestiunea conflictelor din sânul familiei sale. El este convins că, deși semnează multiple condamnări la moarte (și care doar la momentul inițial provoacă remușcare și insomnii), nu face decât să aplice legea divină în ambele planuri: profesional și casnic.
Soția lui Iman este cea care își asumă prima vina de a ascunde arma. Să nu uităm că Iman, înainte de a părăsi capitala, le dusese pe cele trei la interogatoriu și le supusese detectorului de minciuni. Având în vedere că ani de zile Najmeh a încercat să mascheze tirania soțului în fața fiicelor și să se interpună ca un scut de protecție între cele două generații, adică între vechile credințe și politici asupritoare și o nouă lege a eliberării, minte acum pentru a-și proteja fiicele de furia criminală a soțului. Pe fondul acestui tribunal personal constituit ad hoc în casa natală, Iman își dă seama însă că ceva nu se leagă în confesiunea lui Najmeh, moment în care Rezvan va lua asupra sa întreaga responsabilitate, deși făptașa este Sana, care reușește între timp să se sustragă anchetei, să fugă cu arma și să se ascundă într-un depozit. Najmeh și Rezvan sunt ținute ostatice în două cămăruțe separate ale subsolului, lăsate în frig, fără lumină și fără hrană la început. Cu device-urile găsite în depozit, un casetofon vechi și mai multe difuzoare – din nou ideea statului tentacular care invadează și denaturează intimitatea individului – Sana îi întinde o capcană tatălui, timp în care le salvează pe cele două. Ultimele secvențe ale filmului au loc în cotloanele de stâncă ale satului părăsit, cele patru personaje căutându-se unele pe altele. La confruntarea dintre Sana și Iman, în care fiica îl umilește pe tată, ea ezită să îl împuște, dar trage un glonte în pământul de sub picioarele lui. Pământul se prăbușește, cuprinzându-l cu totul pe Iman, din care rămâne la suprafață doar mâna. Finalul este așadar demn de western, cu pedepsirea personajului negativ și mâna sa ivindu-se neputincioasă din moloz și praf. O altă lecție a acestui final cu deznodământ implacabil, în consens cu demonstrațiile stradale de „Femeie, Viață, Libertate”, vizează pe de-o parte coborârea în infern cu scopul de a scoate la iveală o altă față, diferită de cea a realității dictatoriale, pe de alta solidaritatea feminină ce ar avea ecou în sensul continuității protestelor redate din nou la finalul filmului, chiar și atunci când pământul sau temelia a ceea ce reprezintă un stat și o lege se cutremură. Amenințarea pentru cele trei femei nu venise la urma urmei din vreun complot internațional, ci din nebunia și alienarea tatălui.
Semințele smochinului sacru pune în centru figura paranoicului emblematic așezat într-o funcție înaltă, un monstru în relațiile de familie, ce se consideră pe sine invincibil și îndreptățit divin să manevreze legea și ordinea socială conform propriilor simptome fixe. De-abia la finalul filmului ne dăm seama de ambiguitatea titlului explicat în incipit: accentul stă pe descrierea smochinului drept parazit care se clădește prin distrugerea arborelui-gazdă sau pe ideea de seminție și de propagare a răului totalitar? În studiul său Les paranoïaques et la psychanalyse, psihanalistul Luis Izcovich, dezvoltând tezele lacaniene, notează, în capitolul „Variantes de la solution paranoïaque”, câteva direcții esențiale de analiză ale unei asemenea persoane, ce ne pot ajuta în înțelegerea structurii și a actelor personajului lui Rasoulof. Subiectul paranoic se străduiește tot timpul să își facă un nume, adică să își inventeze o identitate, prin identificarea cu semnificantul ce i-ar acorda un loc potrivit în lume[iv]. Gestul (curmat totuși la timp) de a-și ucide familia, constituie, în termeni lacanieni, un pasaj la act (fr. «passage à l’acte»). În cursul unui pasaj la act, atunci când subiectul este confruntat într-o manieră radicală cu ceea ce reprezintă ca obiect pentru Celălalt, el acționează impulsiv și sub imperiul unei angoase incontrolabile, identificându-se cu acest obiect și „lăsându-se să cadă” (fr. «se laisser tomber»). În ciuda denumirii sale, pasajul la act NU este un act, ci o reacție impulsivă inconștientă. Izcovich explică mai departe că în pasajul la act și în libera sa cădere, psihoticul se precipită, de fapt, spre ceea ce se află în afara scenei, din moment ce scena (conștientă) este determinată de registrul simbolic și de o aglomerare de semnificanți care lipsesc în cazul acesta[v].
Tot în termeni lacanieni, călătoria patologică în afara scenei (unde actul s-ar pune în practică) se definește drept o descindere vagaboandă într-o „lume pură”. Apropo de căutarea unui nume, este interesantă pierderea credinței unui personaj care se numește Iman, dacă ne gândim că imamul reprezintă, în islamul sunnit, recitatorul în cadrul rugăciunii colective, iar în cel șiit, căpetenia comunității, moștenitor al substanței divine, care-l face infailibil (conform DEX). Totalitarismul nu este credința, ci pierderea ei. Ce înseamnă această lume pură, fără ordine și lege, fără credință, respectiv fără încredere, de o tiranie extremă și de un haos imposibil de domesticit? Tocmai lumea care nu este marcată de semnificanții subiectului, în afara oricărei simbolizări. O altă miză importantă atinsă de Izcovich vizează conceperea paranoiei în lumea actuală drept o deviație de caracter, fără să ne punem problema că paranoicul se schimbă în structura sa tocmai pentru că ceea ce se schimbă este strategia în raport cu Celălalt. Paranoicul nu a fost exclus din cetate, dimpotrivă, i s-a oferit dreptul de a guverna și de a conduce lumea – avem exemple punctuale, nu le notăm aici. Așadar, continuăm să-i oferim paranoicului un loc în societatea marcată de un discurs de uniformizare, care face să dispară diferențele[vi]. Paranoia provoacă fascinație, grăitor în acest sens fiind nu numai ceea ce se petrece adeseori în cadrul regimurilor islamice, ci și la nivel internațional, unde suntem zilnic martorii unor pasaje la act cumplite, extrem de sângeroase, insuportabil de conceput sau descris. Deoarece atât totalitarismul ca ideologie, cât și paranoicul ca individ singular, au o logică binară, ambele excluzând tot timpul un al treilea termen… cel la care de altfel ar trimite chiar credința.
Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…
[i] Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului (1963), dar și Originile totalitarismului (1951).
[ii] J. Lacan, Le Séminaire Livre XI. Fondements de la psychanalyse (1964), Staferla, online, p. 36.
[iii] « Le blanc de l’œil de l’aveugle (…) voilà ce par quoi nous sommes le plus regardés. (…) … l’œil blanc de l’aveugle comme l’image révélée et irrémédiablement cachée à la fois du désir scoptophilique. » (Jacques Lacan, Le Séminaire livre X. L’Angoisse, Seuil, 2004, pp. 293-294)
[iv] Luis Izcovich, Les paranoïaques et la psychanalyse, ed. Stilus, Paris, 2017, p. 290.
[v] Ibidem., p. 291.
[vi] Ibidem., p. 280.
Facebook
WhatsApp
TikTok
