Amélie et la Métaphysique des Tubes
Filmul de animație Amélie et la Métaphysique des Tubes/ Little Amélie or The Character of Rain (creat de Maïlys Vallade și Liane-Cho Han în 2025) urmărește o parte din copilăria scriitoarei belgiene de limbă franceză Amélie Nothomb desfășurată în Japonia anilor ’60. Métaphysique des Tubes reprezintă cel de-al 9-lea roman al său, cu referire la primii trei ani din existența micuței Amélie. Tatăl autoarei, diplomatul Patrick Nothomb, este numit consul în Japonia, prilej cu care familia îl însoțește în deplasările sale. În Japonia, Amélie este martoră la shimbările prin care familia trebuie să treacă pentru a se adapta la realitatea orientală. Privirea de copil înregistrează nu doar complexitatea relațiilor de familie, a legăturilor sociale, ci și diferențele de cultură și rănile de război încă deschise în mentalitatea niponă și imaginarul aferent. Va fi nevoită să revină înapoi în Europa înainte să împlinească 20 de ani, trecând de această dată printr-un proces de adaptare la realitățile occidentale.
Animația în stil animé surprinde foarte bine prin crearea unui univers paradisiac, extrem de colorat, descoperirile infantile și tot ceea ce se petrece în psihicul fraged al unui copil atunci când acesta trebuie să își aproprieze lumea și, mai ales, să și-o facă inteligibilă sau adecvată. Prima alegere radicală a fetiței este de a rămâne mută, într-o stare „vegetativă”, chiar limbică: fără voce vizavi de ceilalți, dar continuând să îi analizeze și să vorbească cu sine, o voce interioară funcționând prin procedeul de voice over. Conform acestor descrieri incredibil de mature și de necruțătoare în raport cu propriile trăiri, Amélie se vede drept un tub vegetativ ale cărui activități se limitează strict la nevoile primare. Ca și cum ar trăi un perpetuu stres traumatic încă din clipa nașterii. Ea apelează la ironie pentru a se poziționa într-o mitologie personală, lichidă, într-un timp nedeterminat, cândva la începutul lumii când, crede ea, nu exista nimic, decât natura; un timp când chiar și Dumnezeu era un tub.
Atât scriitura din roman, cât și desenele animate, transmit dificultatea de a pune în acord grația divină și neputințele umane, pe un fond al lucidității propriei conștiințe livrești: este un limbaj care se bazează pe informațiile culese din lecturi de către femeia adultă care scrie, un limbaj împrumutat așadar unei fetițe de trei ani, care încă de atunci avea intuiția propriei valori scriitoricești. În această grilă putem interpreta și titlul: referința la metafizică, ca la un sistem ontologic și delirant. Dacă Dumnezeu este un tub, copilul, un tub și el creat după imaginea divinului care îl guvernează, își încearcă destinul în apa în care eșuează să înoate, dar pe care o va despărți în două, precum Moise. De apă se leagă și kanji-ul numelui ei – ploaie. Ulterior, precum un proces de maturizare precoce și forțată, fetița va încerca să se sinucidă tot prin înec, o a doua moarte simbolică de care era nevoie după integrarea în limbă și în limbaj, într-un melanj specific de simboluri legate de crapii pe care trebuie să îi hrănească și înzestrarea acestora deopotrivă cu atributele Sfintei Familii și a unor creaturi demoniace. Amélie et la Métaphysique des Tubes construiește un sincretism metafizic, chiar teologic.
Deși refuză să vorbească, Amélie este fascinată încă de la început de puterea efectivă a cuvântului; pentru a subverti conceptul de materialism istoric, Jacques Lacan utilizează neologismul « motérialité » pentru a revela greutatea aproape palpabilă a cuvintelor. Primul cuvânt pronunțat nu este nici mama, nici tata, ci aspirator, ca un fenomen fondator al limbii și al trecutului de familie moștenit care o aspiră aproape halucinant. În Discursul de la Roma din 1953, cu titlul Fonction et champ de la parole et du langage en psychanalyse[i], Jacques Lacan arată cum copilul, încă de la venirea sa pe lume, este prins într-o baie de limbaj care îi preexistă. Dacă îi preexistă, înseamnă că el trebuie să o asume și să o integreze în psihicul propriu: «L’homme fait sa croissance, autant immergé dans un bain de langage que dans le milieu dit naturel. Ce bain de langage le détermine avant même qu’il soit né.» („Omul se dezvoltă atât prin imersiunea într-o baie de limbaj, cât și în mediul așa-zis natural. Această baie de limbaj îl determină încă dinainte de a se naște.”)
Dacă ar fi să ne raportăm la nodul borromean (care apare mai târziu în traiectul lacanian) și la relația dintre cele trei registre care îl acătuiesc – simbolic, imaginar și real – , ne-am opri la întretăierea dintre imaginar și simbolic pentru a analiza emergența cuvântului în existența unui bebeluș. În învățământul său, Lacan accentuează importanța simbolicului inclusiv în construcțiile imaginare. Imaginarul ține de percepția umană față de lume – stadiul oglinzii, imagini vizuale, auditive, senzoriale, dar și fantasmele, pe când simbolicul presupune construcția prin limbaj a lumii, făcând apel la domeniul semnificanților – ceea ce face sens sau, dimpotrivă, denotă un sens imposibil de exprimat dar pentru care se poate construi o metaforă sau, minimum minimorum o metonimie. Relația dintre cele două registre, imaginar și simbolic, precum și relația dintre semnificat și semnificant, se stabilesc încă din fragedă pruncie prin cuvântul mamei. Simbolicul se constituie, în acest sens, nu doar într-o baie de limbaj, ci mai ales într-o baie de limbă cu care copilul este întâmpinat, determinat, investit și mai ales dorit, el răspunzând cu «lalangue». Pentru Lacan, lalangue semnifică limba maternă, mai exact urmele sonore ale întrepătrunderii dintre vocalizele mamei și cele ale bebelușului.
O chestiune de dorință ar putea fi în refuzul micuței Amélie de a vorbi: o problemă de atribuire a locului existențial, în raport cu un Celălalt primordial de la care survine limbajul. Copilul este „vorbit” înainte de a fi născut, prin intermediul unei dorințe care îl configurează sau nu drept un obiect privilegiat, cu consecințe clinice riscante, parțial imprevizibile, dar care pot ieși la suprafață în cadrul unei psihanalize personale. Faptul că copilul este „vorbit”/ actualizat/ prezentat chiar înainte de naștere scoate, prin urmare, această dorință din anonimat – enunțarea singulară a celui care va veni pe lume și se va înscrie în legătura socială. Astfel, accesul la simbolic al bebelușului se face în primul rând de la o alienare imaginară, de la o separare, deoarece acest acces presupune o interogare în oglindă și un retur între recunoaștere și numire. Cele două operații înscriu o alienare și o lipsă, atât față de sine, cât și față de obiectul numit.
Amélie are impresia că, în grădina ei, se situează în centrul lumii, de unde învață să numească toate obiectele, să se minuneze la contactul cu ele, iar pentru a face parte integrantă din această lume, ea trebuie să facă doliul numirii, un doliu care începe efectiv cu moartea bunicii. Tocmai de aceea fusese necesară o moarte simbolică pentru a putea accepta registrul simbolic, pentru a se amersa cu totul în el, dar și pentru a face trecerea de la statutul divin de tub la ființă muritoare. Explicația inconștientului structurat ca un limbaj, celebra formulă lacaniană, stă în aceea că dacă ceva anume a fost „înnodat” în cuvânt, numai discursul rostit poate să îl „desfacă”. „Inconștientul structurat ca un limbaj”/ «L’inconscient est structuré comme un langage» presupune că, chiar dacă el ca atare nu are nici limbă, nici timp, Inconștientul redă în fond textul conținutului latent, un lanț de semnificanți care se repetă și insistă. Iar soluția relevantă psihanalitic cu ajutorul căreia Amélie iese din muțenie este de a pronunța „aspirator”, de a numi „acea putere care înlocuiește nimicul”.
Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022); Ecouri lichide de avocado (poezie, București, 2025)…
[i] Textul poate fi consultat integral la adresa: http://staferla.free.fr/Lacan/Fonction%20et%20champ.pdf
Facebook
WhatsApp
TikTok
