Donny și Teri
Terapeuta Teri (actrița Nava Mau) își exersează profesia la Londra și îl cunoaște pe Donny pe un site de dating. Întâlnirile dintre cei doi au loc, la dorința lui Donny, în baruri întunecoase ca el să nu poată fi recunoscut. Donny se recomandă drept Tonny, de meserie constructor. Teri își dă seama că există lucruri care „dis-funcționează” în ceea ce-l privește și descrie simplu și punctual situația în care el se găsește. Astfel, nu este vorba despre cine este Martha, ci despre ceea ce aceasta îi oferă: „I think you love it. I think it fits you perfectly having her in your life. Seeing you as the thing you try so hard to be. She’s the embodiment of all your nasty repressions, bottled up into one human being.” Mai precis, pentru inconștientul lui Donny nu contează prea mult că Martha încalcă legea și că a mai fost condamnată, el juisează față de ceea ce este interzis și îi interoghează limitele. Donny deviază înspre o satisfacție transgresivă pornind de la simptomul care îi produce plăcere. Spectatorul rămâne adesea cu gura căscată de uimire și se întreabă, învăluit în încântarea paradoxală, cât va mai dura plăcerea destructivă a personajului și unde se va opri el. Chiar dacă transgresarea granițelor e scopul care animă, să nu uităm, așa cum accentuam în celelalte două părți, că Donny avansează în traseul său cot la cot cu suferința într-o repetiție compulsivă de fiecare dată când refuză să o denunțe pe Martha sau când spune „adevărul” doar parțial.
Încheiam prima parte cu ideea că Donny juisează de propriul simptom și că simptomul ca atare, din punct de vedere psihic, nu trebuie tratat medical, anihilat ș.a., deoarece el oferă indicii clare vizavi de suferința pacientului. Drept completare, aș adăuga câteva rânduri cu privire la juisarea de simptom. Lacan consideră că simptomul se definește ca juisare și alege, în Seminarul său XXIII: Le sinthome (1975-1976)[i], să analizeze cazul celebrului scriitor James Joyce, prin două romane de-ale sale, Ulise (1922) și Veghea lui Finnegan (1939). Simptomul și sintomul (sinthome – ortografiere în franceza veche, ce echivochează „sînt’omul”, omul sfânt, dar și numele lui Sfântului Toma de Aquino) lui Joyce ar fi chiar arta sa. Substantivul „simptom” provine din latinescul „symptoma” și semnifică „ceea ce cade împreună”, și anume boala însoțită de un anume semn. Sintomul este prezent la Lacan în configurarea unui al patrulea nod, pe lângă cele trei existente deja. În închegarea nodului borromean, scriitura i-a permis lui Joyce ca cele trei cercuri – imaginar, simbolic și real – să funcționeze și să se lege împreună. Ceea ce face ca scriitura să fie acest al patrulea rond, subiect mai complicat pe care îl lăsăm deocamdată deoparte:
Pentru Teri, Donny rămâne un mincinos fără pereche, „a tremendous liar”, până la capăt, având în vedere că celei pe care o iubește îi livrează numai minciuni, dar celei care îl stalkuiește îi spune adevărul despre sine. Din pricina minciunii fără sfârșit pe care Donny o întreține, el nu are cum să îl reactualizeze pe Dante în Weltanschauung-ul contemporan – și nici Teri pe Euridice – deoarece căutarea lui amoroasă este contaminată și nu vizează vreun ideal personal. Pe bună dreptate, Teri nu se simte apărată sau iubită: Donny este prea vulnerabil din punct de vedere psihic și nu face decât să amâne denunțarea Marthei la poliție pentru agresiunea lui Teri din barul în care cei doi se retrag. Jocul de control al puterii pe care Martha îl exercită asupra lui se prelungește în toate pliurile trăirilor sale.
Serialul surprinde excelent cum imposibilitatea de verbalizare a traumei creează reacții în lanț care mai de care mai diverse, până la incapacitatea lui Donny de a avea relații sexuale cu Teri, de a-și pune în act întreaga pasiune ce-l tulbură. O neînțelegere dublată de rușine de care însăși Teri este afectată și se simte nedorită de către bărbatul de la care primește semnale doar cu jumătăți de măsură. Nu știm sigur dacă Donny suferă sau nu de homofobie/ transfobie; suntem martorii frământărilor sale, dar și ai posibilității de a fi influențat de Martha care spune că Teri arată mai degrabă ca un bărbat. Pentru Donny, ea portretizează totuși cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o vreodată, senzuală, extrem de caldă și de empatică, mereu cu zâmbetul pe buze. O scenă importantă rămâne călătoria lor cu metroul, în timpul căreia Teri îl roagă să o sărute, iar Donny, pierdut, pășește afară pe peron când ușile se deschid. Este clipa în care ne dăm seama că, orice urmează să se întâmple, nicio relație amoroasă nu va mai fi posibilă între cei doi și că Donny și-a făcut alegerile, chiar și la nivel de deșirare personală.
Ca spectatori, primim din nou indicii în legătură cu cât de strâns și de bizar sunt împletite adicția și atracția, mai ales în psihicul unui personaj atât de debusolat și de neasumat existențial. Cel mai probabil, Donny ar fi eșuat oricum în raportarea sa la celălalt sex, la feminitate, dacă avem în vedere că singurul lucru pe care îl știe despre sine cu certitudine este că își dorește mereu opusul a ceea ce i se întâmplă – opusul Marthei, opusul lui Teri, opusul jobului într-un bar…, iar în materie de sexualitate are impresia la fiecare interacțiune nouă că nu face decât să „comită o fraudă”.
Ca o concluzie, dacă nu ar fi găsit portița de verbalizare a traumei sexuale în monologul său de pe scenă, raportarea lui Donny atât la sexul feminin, cât și la cel masculin ar fi fost de evaziune, dar mai degrabă o ștergere reflectată în sine și materializată în ură; o ștergere a propriei persoane, de către sine și în ochii celorlalți, regăsită chiar în exprimarea „less of a man”. Adică ceva mai puțin decât un bărbat, ca și cum publicitatea și asumarea personală a abuzului (inclusiv în fața părinților săi) ar fi avut ca efect invalidarea sexului său biologic. Numele tatălui și funcția paternă activă îl ajută să nu derapeze. Totuși, curajul monologului prin care se expune public aduce cu sine o destindere umoristică, în sfârșit hazul de necaz îi reușește, mai ales în a-și croi un drum prin propriile non-sensuri: „For the first time in my life, I really felt like I was going somewhere, it’s like my life began three decades in, and all I needed to do to achieve it was be honest with myself.”
Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…
[i] Seminarul se poate consulta liber accesând site-ul staferla.free.fr.
Facebook
WhatsApp
TikTok
