Donny și Darrien
Darrien este abuzatorul prin excelență, cu mască de mecena al comedianților, un mentor escroc, cel care inaugurează seria de abuzuri în viața lui Donny. Scriitor de scenarii cu o oarecare notorietate, Donny îl întâlnește pe Darrien în timpul Festivalului de la Edinburgh. Darrien îl încurajează să persevereze în scris, însă criticile sale sunt mereu mult prea exigente, iar ca să ajungă la o performanță, îl invită în locuința sa proprie, unde îl droghează și îl violează repetitiv. Promisiunea este de a atinge extazul nu doar ca stare spirituală, ci și ca tehnică scriitoricească. Problematic nu este atât faptul că abuzul prezent al Marthei (ea fusese de altfel deja condamnată pentru aceleași practici) nu îl determină să depună plângere la poliție, ci că a ținut secret inclusiv abuzul lui Darrien. Apoi, când în sfârșit decide să meargă la poliție, ironia stă în actul de a o denunța pe Martha și nu pe Darrien. Donny realizează că trauma cumplită produsă de Darrien a făcut posibile cele două întâlniri semnificative: cu Martha (stalkerița cu dosar) și cu Teri (a trans woman, femeia vieții sale, după cum el însuși o descrie).
Scenele petrecute în apartamentul lui Darrien sunt grotești și terifiante. Ele sunt redate prin flashback-uri ce marchează o pauză în derularea atmosferei de comedie neagră, prin rememorarea dureroasă a traumei și subiectivarea ei. Unul dintre cele mai cutremurătoare momente este atunci când Donny își înăbușă propriul strigăt cu palma, ca și cum un scandal public ce ar urma acestui strigăt i-ar bara orice șansă de reușită în carieră.
Întâlnirea intruzivă și îngrozitoare cu cineva de același sex îi inculcă dilema cu privire la propria orientare sexuală. Aflat în plină dezorientare existențială, Donny nu mai știe dacă este hetero, bisexual, sau dacă poate obține satisfacție de la ambele sexe simultan. O căutare acerbă și deseori cu repercusiuni agresive asupra propriului corp, care nu va primi răspunsul scontat nici după zeci de acte sexuale cu necunoscuți, atât femei, cât și bărbați, condimentate cu droguri și pornografie online. Filmul schițează, astfel, dincolo de toate aspectele psihanalitice menționate până acum, întrebarea vizavi de deschiderea pe care sexualitatea o operează: bisexualitatea constituie o alegere proprie structurii psihice a individului în cauză sau este ea rezultatul întâlnirii (traumatice sau fericite) cu celălalt (sau cu Marele Celălalt, descris de Lacan drept ordinea simbolică ce determină subiectul), ținând cont de contextul social, relația cu familia, efectele mediului online și ale rețelelor sociale?… În acest sens putem citi mărturia tatălui, care printr-o singură formulă își exprimă atașamentul empatic față de experiența fiului și îi susține privirea cu fermitate: „Am fost crescut și educat în Biserica Catolică”, ceea ce înseamnă că e posibil să fi trăit un coșmar și mai mare. Poziționându-se de partea fiului, observăm că numele tatălui lacanian (semnificantul funcției paterne) și articularea falică sunt funcționale în acest caz.
În monologul său cathartic de pe scenă, unde ar fi trebuit să joace un număr de comedie, Donny face publică experiența avută cu Darrien și cataloghează abuzul drept o rană în continuă deschidere. Donny deviază înspre confesiune și își face cunoscută durerea printr-o bruscă digresiune logoreică: „Cred în tine la fel de mult pe cât crezi tu în tine. Când ești faimos, oamenii te văd drept faimos. Unul dintre noi trebuie să moară acum, iar eu nu sunt un criminal. Am iubit un singur lucru în lumea aceasta – să mă urăsc pe mine însumi. Mi-am urât atât de tare sinele, chiar mai mult decât o iubeam pe Teri.”
Iată întreaga mărturisire în forma originală: «I never understood why… why them and not me. But then, bam! Reality smacks me in the face. I am so fucking naive. I was so naive in thinking that this was something special that when a writer sweeps you off your feet and says, “Hey, you’ve got it, kid. Let’s make you famous…” you believe every word he’s gonna say to you. ‘Cause it’s the words you’ve wanted to hear your entire life. “I believe in you… as much as you believe in yourself.” And you’ll do just about anything in the world he asks of you because… because fame encompasses judgment, right? And I… I feared judgment my entire life. That’s why I wanted fame, because when you’re famous, people see you as that, famous. They’re not thinking all the other things that I’m scared they’re thinking. Like, “That guy’s a loser or a drip or a fucking f*ggot.” They think, “It’s the guy from that thing.” “It’s the funny guy.” And I wanted so badly to be the funny guy. Fuck your red light. I’m finishing. So when this writer says he only works with wild ones, and to… to face my own fears, well, it’s not long before I’m round his house, taking boatloads of drugs every weekend. And isn’t getting groomed magical? Before you realize you’re actually getting groomed. Until you’re passing out from GHB on his living-room couch, while he tears at your trousers with his disgusting hands. And you know it’s wrong, deep down, what he’s making you do. But you just keep going back. And you start to think, “Is my self-respect so fucking low, is my lust for success so fucking high, that I will repeatedly go back to this man’s house and let him abuse me for a little peep at fame?” “Oh, you’re a victim. You mustn’t blame yourself.” Good sentiment, but let’s be honest, the fourth or fifth time you’ve passed out and woken up with your dick in his mouth, you should probably think about not going back. But, no, I just had to keep going. I just had to get fucking raped. Anything funny to say, boys? My confidence is so low, right… You’ll… you’ll enjoy this… that I let this fucking mad bitch into my life. I work in a bar, and I gave her this cup of tea on the house. She… she was crying, and I wanted to cheer her up. But she… she kept coming back in time and time again, and I… I knew she was growing attached, but I still went along with it to satisfy my own stupid need for attention. Hence the face. She… she did this to me. You see… that’s what abuse does to you, you know? It made me this… sticking plaster for all of life’s weirdos. This… This open wound for them to sniff at. I knew she was mad, and I knew she was dangerous, but she flattered me, and that was enough. And now… I really don’t know where it’s gonna end. I really think one of us is gonna have to die now, and I’m not a killer. Yeah, go on, walk out. There’ll be puns in the next section. There’s a guy dressed as a train conductor. I’m sure that’s gonna be funny. I met this trans woman. You should see her. She’s the most beautiful person you’ve ever met, and I just couldn’t… I just couldn’t… love her. And I see it now. I see what it was that I lost in her. Moreover, I see why I messed it up in the way that I did. And it’s because of this, right? It’s because I loved one thing in this world more than I did her, right? One thing. And do you know what that one thing was? Hating myself. I love it. I’m addicted to it. I don’t know anything else. Because God forbid ever taking a chance at life. God forbid ever taking a chance at happiness. And that’s why I messed it up with her. Because I hated myself so much more than I loved her. And I loved her so very much. I’ve spent my whole life running away. And this… This competition, this was just another hundred meters in a marathon I was never gonna finish alive. So I’m gonna stop running now. Because I just don’t have the legs for it anymore. I just don’t. Yeah. Don’t know how I started coming out with all this, to be honest. Really not sure how to finish. Oh, actually… Are there any questions? Well, then, I look forward to winning this competition.»
A fi în pielea lui Donny – un rol pentru care Richard slăbește aproape 30 de kg, pentru a crea impresia de vulnerabilitate și fragilitate – înseamnă a fi obiectul propriei stigmatizări și autodenunțări. Povestind trauma și aducând-o în prezent, tocmai cu scopul de a se îndepărta de momentul zero, al producerii durerii, un nou versant al acesteia se traduce acum sau se recuperează: căutarea propriei identități voalate de simptome. Când psihicul propriu devine cu totul necunoscut, iar Donny simte că acesta funcționează împotriva dorinței sale, un veritabil proces de devalorizare și un atac identitar au loc. Ura de sine este atât de puternică și se transformă într-o chestiune atât de vitală, încât personajul traversează o paletă largă de stigmate: autoculpabilizare, recluziune, izolare, rușine, senzații de persecuție dinspre celălalt și dinspre societate, gelozie, ciudă, invidie, toate încununate de privirea celuilalt care ajunge să vehiculeze numai răzbunare. Rețelele sociale și adicția față de lumea virtuală scot la iveală într-o manieră cât se poate de „productivă” ura de sine. Din punctul de vedere al țesăturii interioare, ura funcționează precum iubirea: subiectul există atâta vreme cât este văzut, simțit și investit de către celălalt, o privire-cerere în oglindă, cu sens dus-întors, deoarece eul are nevoie de iubirea din privirea celuilalt pentru a se iubi pe sine.
La fel și invers, atunci când răspunsul celuilalt este ura, eul începe să se urască și să producă o imagine de sine deformată, pe alocuri ștearsă sau de-a dreptul anihilată cu o consistență mult mai pregnantă decât orice altă realitate subiectivă. Visurile sunt abandonate încă din stadiul de proiect tocmai din acest motiv. Subiectul nu își găsește o responsabilitate în lume, inadecvarea se instalează treptat și invadează fiecare colț și etapă a existenței, acesta ajungând să sufere adesea de cunoscutul „sindrom al impostorului” . Însă, cel care se privește pe sine drept un monstru, reprezintă, în fond, o ființă rănită, lipsită de compasiune față de sine, ba chiar cineva care uneori își exhibă această ură dezlănțuită. Potrivit lui Lacan, dragostea adevărată deversează în ură, care ar constitui, tot după el, „singurul sentiment lucid”[i]. El creează un joc de cuvinte din cele două stări – « hainamoration », omofon cu « énamoration » (îndrăgostire), un soi de Janus bifrons pentru a surprinde ideea de anamorfoză și actul substanțial de canibalizare reciprocă dintre cele două afecte – căci iubirea este redusă la afect în acest context.
Noemina CÂMPEAN este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…
[i] Jacques Lacan, Seminarul XVIII, D’un discours qui ne serait pas du semblant (1970-1971).
Facebook
WhatsApp
TikTok
