FILM ȘI PSIHANALIZĂ – Noemina CÂMPEAN – Angoasă și isterie în Hard Truths

   Care sunt „adevărurile grele” pe care Mike Leigh le aduce la suprafață sau, dimpotrivă, preferă să le mențină ascunse chiar și după încheierea filmului în ultima sa producție din 2024, Hard Truths? Cunoșteam deja din filmele anterioare stilul regizorului britanic supus improvizației, în care personajele se construiesc conform trăirilor actorilor după luni întregi de repetiții cot la cot. Rolul pe care o actriță sau un actor e capabil(ă) să și-l asume într-un film marca Leigh poate determina direcția și chiar deznodământul acțiunii. Însă pentru mine rămâne surprinzătoare interpretarea lui Marianne Jean-Baptiste (cu un rol excelent și în Secrets and Lies din 1996) prin dozajul foarte iscusit dintre furie și deprimare. De aici se poate observa un soi de insatisfacție personală dedusă din fiecare interacțiune cu celălalt, pe o scară redată ascendent de către regizor, căci ne așteptăm ca de fiecare dată ea să ajungă la un climax dincolo de care nu se poate întrezări decât dezastrul. O culme a isteriei pe care o voi deplia în paragrafele următoare.

   De foarte mulți ani, Pansy nu se regăsește nici în rolul de femeie sau soție pentru soțul ei, Curtley, instalator (David Webber), nici în rolul de mamă pentru fiul ei, un tânăr extrem de timorat, obez și dependent de mâncare, Moses (Tuwaine Barrett) și nici măcar în rolul de soră față de mezina mult mai privilegiată în relațiile cu părinții, Chantelle (Michele Austin). Nefericirea insondabilă (pentru cei apropiați) a lui Pansy se originează în raportul deficitar cu mama, despre care se spune că mereu s-a poziționat favorabil doar vizavi de Chantelle. Traumatismele rezultate o împiedică pe Pansy să își asume funcțional o poziție feminină față de sine și față de ceilalți membri ai familiei; Pansy sucombă într-un simptom: acela al curățeniei excesive – atât a propriului corp, cât și a tuturor obiectelor și suprafețelor ce o înconjoară. În acest context, aș face diferența dintre isterie și tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD): isteria reprezintă o structură în sine, în pofida ideologiilor care nu o recunosc; ea implică și o latură de mascaradă, pe când tulburarea obsesiv-compulsivă e mai degrabă în sfera psihotică, adesea asociată cu o angoasă extremă și un risc crescut de sinucidere. Curățarea exagerată are de altminteri efecte inverse: suprafețele curățate par din ce în ce mai inanimate. Isteria o blochează pe Pansy într-o căutare idealizată a iubirii ce nu i-a fost livrată, paradoxal, niciodată. O prima fațetă a acestui adevăr greu este că, într-o lume care pare ostilă subiectului (evident că ea nu este, ci așa o percepe subiectul, iar aici trebuie făcută diferența și față de paranoia), acesta se află în dificultatea de a-și contura o identitate proprie. În cazul de față, identitatea feminină se construiește fragmentat pe ravagiul produs de mamă.

   Din punctul de vedere al psihanalizei lacaniene, mama rămâne într-un raport de ravagiu față de fiică, după cum îl formulează Jacques Lacan în L’étourdit[i]: „Ca atare, elucubrația freudiană a complexului lui Oedip, care face din femeie un « pește în apă », din ceea ce castrarea ar fi pentru ea dintr-un început – Freud dixit –, contrastează dureros cu faptul ravagiului care este pentru femeie – în cea mai mare parte – raportul cu mama ei, de la care pare să se aștepte, ca femeie, la mai multă subzistență decât de la tatăl ei – ceea ce nu este în regulă cu el, fiind parte secundă în acest ravagiu.” («À ce titre l’élucubration freudienne du complexe d’Œdipe, qui y fait la femme « poisson dans l’eau », de ce que la castration soit chez elle de départ – Freud dixit – , contraste douloureusement avec le fait du ravage qu’est chez la femme – pour la plupart – le rapport à sa mère, d’où elle semble bien attendre, comme femme, plus de subsistance que de son père – ce qui ne va pas avec lui, étant second dans ce ravage.»)

   Raportul dintre mamă și fiică constituie astfel o experiență surdă de iubire-ură, de iritare viscerală, o desubiectivare a corpului matern din moment ce cererea fiicei privitoare la cunoașterea faptului de a fi femeie este imensă, iar feminitatea și sexul sunt imposibil de transmis. În calitate de obiect, de lucru, das Ding (ceea ce în procesul perceptiv e inasimilabil), corpul matern e dezgustător și de aceea nu i se poate răspunde decât cu aversiune. Consecutiv, nu doar corpul mamei este dezgustător, ci toate corpurile cu care Pansy intră în contact în decursul unei zile, și, prin urmare se cuvine ca ele să fie tratate cu agresivitate: soțul, fiul (pe aceștia doi îi ocărește constant), persoanele de la coada de la casa de marcat, și chiar medicii la care își face controalele periodice. În urma tuturor ciocnirilor, Pansy revine acasă și se declară ea însăși hărțuită: „You don’t know my suffering! You don’t know my pain!”

   Un alt posibil adevăr, mizeria închipuită ce trebuie curățată cu orice preț, în special cu cel al derealizării (implicit, al aseptizării) personale, înglobează tot ceea ce aerul atinge, ca și cum toate suprafețele ar reprezenta erupții ale pielii proprii pe punctul de a-și sufoca gazda: plante, animale, orice ființă vie. Scena în care florile primite de celebrarea zilei mamei sfârșesc aruncate în curte (inanimată și ea, la rândul ei, căci e lipsită de orice ornament) este un exemplu elocvent. Impulsul de a urla la toți oamenii cu care intră în contact (cel mai adesea cu „Don’t patronise me! I’m not a child!”) traduce o angoasă incomensurabilă care respiră proporțional cu superficialitatea și monotonia aranjamentelor mobiliare și a decorului minimalist. Fiul și tatăl nu par să își dorească altceva decât de a se elibera de această închisoare a furiei. Furia, în schimb, ascunde o rană ce nu se mai poate acoperi sau vindeca. Angoasa, care pentru Freud presupune indeterminare și absență a obiectului (în Inhibiție, simptom, angoasă), iar pentru Lacan constituie singurul afect care nu înșală (Séminaire X. L’Angoisse, 1962-1963), se verifică în cazul lui Pansy mai ales prin preeminența coșmarurilor și, paradoxal, prin încercarea de a rămâne cât mai mult timp în lumea viselor, tolănită în încleștare în pat sau pe canapea.

   În opoziție cu familia lui Pansy, Leigh construiește cealaltă familie, cea a surorii ca un exemplu (sau adevăr greoi, în legătură cu titlul) ce ar trebui atins: jovială, cu relații construite pe prietenie, fericire consistentă și încredere între mamă și cele două fiice, chiar dacă ele sunt crescute fără implicare paternă. Toate cele trei comportamente sunt mereu zâmbărețe, pline de compasiune, în opoziție vădită cu tăcerea mormântală caracteristică membrilor familiei lui Pansy. Totuși, familia ca atare funcționează pentru că legăturile lor nu sunt indisolubile. Tot ceea ce scârțâie în viața profesională se rezolvă și se exorcizează prin râsete și clipe de afecțiune petrecute împreună. Nu degeaba Chantelle îi mărturisește surorii sale: „I don’t understand you, but I love you!”

   Închei cu o scenă esențială: vizitarea mormântului mamei de către cele două surori tocmai cu ocazia Zilei Internaționale a Mamei. Secvența nu înșală și transmite un adevăr indubitabil: a te confrunta cu cauza angoasei proprii circumscrie un interval cataclismic, insuportabil de gândit, darămite de parcurs… un peisaj psihologic teribil în care exhibarea doliului reprezintă, din nou, un act de dezgust și de exhibiționism spiritual. Deși pretextul întâlnirii e celebrarea memoriei figurii materne, lecția acestei scene-cheie e una simplă și logică – cea rănită va continua să îi rănească și pe ceilalți, nu doar pe sine.

 

Noemina CÂMPEAN  este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022); Ecouri lichide de avocado (poezie, București, 2025)…

[i] J. Lacan, L’étourdit (1972), Staferla, online, p. 12.