FILM ȘI PSIHANALIZĂ – Noemina CÂMPEAN – Adicție, doliu și terapie cu melci: Memoir of a snail (2024) de Adam Elliot

   În psihoterapia existențială, există tendința de a recomanda unei persoane atinse de angoasa de moarte sau uneia care tocmai a pierdut pe cineva drag să se reculeagă în fața unui mormânt[i]. Meditația alături de corpurile neînsuflețite golește doliul de încărcătura nocivă sau plină de groază și scoate în evidență privirea constructivă spre viitor. În filmul australian de animație pentru adulți din 2024 Memoir of a snail, realizat de Adam Elliot, personajul feminin Grace Pudel meditează într-o grădină de morminte la întreaga sa existență și la evenimentele traumatizante prin care a trecut. Văzusem de Adam Elliot primul său lungmetraj din 2009, Mary and Max, un film de animație ce abordează teme psihanalitice predilecte precum singurătatea, sinuciderea, disperarea, autismul, sindromul Asperger ș.a. Personajele sale sunt realizate din plastilină, iar timpul de lucru la un film de genul depășește 5 ani, având în vedere că Elliot nu acceptă nicio intervenție computerizată. Fiecare creatură și fiecare decor sunt confecționate manual în miniatură. În plus, Elliot își descrie universul creat drept o „biografie de argilă”, din substantivul englez compus de el însuși „clayography” (clay+biography, sursa: https://www.adamelliot.au/). „Clayography” reprezintă un neologism care are o funcție importantă în psihanaliză, aceea de a spune (totul) despre dificultatea de a se încadra într-un real simbolic. De cele mai multe ori, este vorba chiar de biografia de argilă a regizorului, el împrumutând propriile experiențe și trăiri corpurilor încă neînsuflețite ale făpturilor sale. Acestea asumă cu mai multă naturalețe față de ființele umane imperfecțiunile lor. Metafora meșteșugului din material argilos, ușor de manipulat sau de modelat, poate îngloba însă și posibilitatea ca individul să-și croiască propriul destin, prin propriile tăieturi și decizii la momentul oportun, urmând într-o oarecare măsură crezul kierkegaardian (din Repetarea) cum că viața trebuie trăită privind spre viitor, dar ea nu poate fi înțeleasă decât prin raportare la trecut.

   Flashback-urile lui Grace din copilărie până la maturitate organizează filmul din punct de vedere cronologic. Poveștile sunt împărtășite unui melc de grădină, Sylvia (botezată după autoarea preferată a mamei, poeta Sylvia Plath), imediat după pierderea celei mai bune prietene, Pinky, o octogenară bolnavă de Alzheimer și care miroase a ghimbir și a haine second-hand: „Copilăria este ca atunci când ești beat, obișnuia să spună tata. Toată lumea își amintește ce ai făcut, mai puțin tu.” Un lung șir de evenimente nefericite ies la suprafață printr-o tehnică a (auto)anamnezei crude, un monolog adresat mai degrabă sieși decât melcului, cu tonuri resemnate și melancolice, o melancolie aproape patologică, nu numai ca atmosferă, deoarece Grace este adesea tentată să recurgă la act: să depună armele și să își încheie conturile cu viața. Pentru Sigmund Freud (în celebrul studiu din 1917, Doliu și melancolie), corelarea doliului cu melancolia se susține din punct de vedere clinic: ambele reprezintă o reacție la pierdere, una normală versus una patologică. În timp ce doliul este o reacție sănătoasă în recuperare, până la înlocuirea obiectului multiubit, melancolicul rămâne scufundat în pierderea sa, într-o încorporare autodistructivă a obiectului spre care se îndreaptă delirul său. Grace se naște cu buză de iepure, trece printr-o operație care îi pune viața în pericol dacă nu ar fi existat transfuzia de sânge din partea fratelui său geamăn, Gilbert (descriși drept „două suflete într-o singură inimă”), își pierde mama, apoi își pierde și tatăl paraplegic care devenise alcoolic în urma morții soției sale. Tatăl este performer de stradă, ceea ce cred că ambii frați vor să devină. Cei doi sunt separați și ajung în familii adoptive diferite, cu toate că mesajul înscris pe mașina de transport care îi desparte în două locuri diametral opuse ale continentului australian sună cât se poate de ironic: “Bringing people together”. În scurt timp însă, familia de adopție a lui Grace din Canberra o părăsește, concentrându-se pe jocuri sexuale de swinging; Gilbert nimerește într-o familie de creștini fundamentaliști din Perth care îl abuzează, supunându-l mai multor torturi psihice și fizice, inclusiv la șocuri electrice. Cei doi frați corespondează prin scrisori, fac planuri de revedere și de recompunere a inimii care îi unește și la distanță, dar la un moment dat, în urma unei altercații de familie declanșate de Ruth (mama adoptivă extrem de autoritară, aproape matriarhală), care îi descoperă homosexualitatea, Gilbert dispare într-un incendiu pe care chiar el îl provoacă în capela de rugăciune a familiei. El apare la finalul filmului, într-o etapă marcantă pentru sora sa care ajunge creatoare de filme de animație (un rol simbolic de fiică a regizorului), adică tocmai atunci când Grace pare să înțeleagă că traversarea repetitivă a stării de doliu nu ar trebui să ceară la schimb propria-i existență. Doliul pe care ea îl încearcă – atât față de semeni, cât și față de obiectele de care nu se poate dezlipi – deversează mereu și pare că nu se mai termină niciodată, întorcându-se asupra punctului central și nevralgic precum melcul în cochilia sa.

   De la mama care moare timpuriu primește în dar un inel cu melc, totemul fragilității făpturii de argilă și simbolul a tot ceea ce este marginal; este un cadou ce o va determina să înceapă o colecție gigantică de melci care îi ocupă decorul întregii locuințe. Grace se identifică într-atât de pronunțat și compulsiv cu un melc încât acesta pare singurul resort capabil de a-i restaura umanitatea și de a-i oferi o identitate. Așa cum chiar ea își dă seama, melcul reprezintă singura figură ce nu o va părăsi și nu o va răni niciodată. Legătura pe care Lacan o face între imaginar și simbolic este următoarea: imaginarul ține de percepția umană față de lume – imagini vizuale, auditive, senzoriale, pe când simbolicul presupune o construcție prin limbaj a lumii, făcând apel la domeniul semnificanților – ceea ce face sens sau, dimpotrivă, denotă un sens imposibil de exprimat. Relația dintre cele două registre, imaginar și simbolic, precum și relația dintre semnificat și semnificant, se stabilesc încă din fragedă pruncie prin cuvântul mamei.

Nodul borromean lacanian, cu cele trei cercuri întrepătrunse: real, simbolic și imaginar

   Adicția de melci și de porcușori de Guineea traduce imposibilitatea de separare de ceea ce se înmulțește în mod patologic invadând existența umană, deși introspecția terapeutică din preajma lor are aspecte luminoase și lucide. Forma melcului (similară cornului berbecilor) definește un sanctuar al lipsei de afecțiune, empatie și mângâiere, dar și o punere exagerată în fapt a prudenței de mobilizare (al doilea nume al lui Grace este Prudence – interesant cum își simbolizează propriul nume!) și de apropiere față de ceilalți oameni, deși melcul lasă peste tot pe unde trece o urmă transparentă și vâscoasă. Modul prin care alunecă în lume o fascinează pe Grace, la fel cum tema replierii în sine (o altă referință kierkegaardiană) și a eternei reîntoarceri îi suscită neliniști sau întrebări. Să nu uităm nici de analogiile sexuale în legătură cu fecundarea acestui animal hermafrodit ce ar indica regenerarea periodică, într-o interpretare inedită poate chiar o analogie cu forma aparatului genital feminin. Melcul este înzestrat cu ambele organe sexuale, atât cu cel masculin, cât și cu cel feminin, context în care aș scoate încă o dată în evidență faptul că Memoir of a snail se inspiră din viața regizorului, dar că el alege ca personaj alter ego o femeie. Tot aici: imaginile cu împerecherea melcilor și eclozarea ouălor.

   În acest sens al supraîncărcării și hrănirii adicției ar trebui privită și relația de ravagiu cu Ken, reparatorul de cuptoare cu microunde – încă o ironie la adresa cuplului perfect alcătuit din Barbie și Ken. Grace este șocată să descopere că Ken, prin atașamentul arătat ei și prin mesele copioase cu cârnați pe care i le oferă, nu face decât să-și alimenteze fetișul pentru femei plinuțe pe care le colecționează într-un caiet. În definitiv, reverberația mesajului filmic face referire nu numai la scurta durată de viață a melcului (există specii care trăiesc numai un an), ci și la scurta sa memorie, formulă terapeutică pe care ar trebui să o adopte Grace: privirea fertilă înspre viitor, deși fusese „fecundată” timp de zeci de ani de imagini spiralate ale morții.

Noemina CÂMPEAN  este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…

[i] A se vedea studiul psihiatrului american Irvin D. Yalom, Privind soarele în față. Cum să înfrângem teroarea morții, ed. Vellant, 2022, trad. Ștefania Mihalache.