FILM ȘI PSIHANALIZĂ – Noemina CÂMPEAN – 20 de zile în Mariupol – Despre suferința și moartea copiilor nu se poate mărturisi

 

Februarie 2022: jurnalistul ucrainean Mstyslav Tchernov decide să rămână în Mariupol pentru a fi martorul invaziei rusești în Ucraina și al asediului acestui oraș. Vreme de 20 de zile din cele 86 ale terorii, Tchernov, împreună cu colegii săi Evgeniy Maloletka și Vasilisa Stepanenko de la Associated Press, își pun viața în pericol pentru a documenta atrocitățile războiului și a trimite înregistrările mai departe, la posturile de televiziune din întreaga lume, dintr-un oraș fără internet, electricitate, apă, căldură, servicii de telefonie sau medicamente. În 24 februarie 2022, Vladimir Putin declară că începe o operațiune specială, cu scopul nu de a ocupa teritorii ucrainene cu forța, ci de „a se apăra” în mod anticipat de amenințările și dezastrele la care ar putea fi supusă Federația Rusă. Ceea ce a urmat a fost și continuă să fie o criză umanitară de proporții apocaliptice, reamintind de asediul Leningradului dintre anii 1941-1944, din timpul celui de-al doilea război mondial. „Un război nu începe cu explozii, un război începe cu tăcere”, e fraza cu care Tchernov își deschide documentul coșmaresc al obligației de a nu uita, 20 de zile în Mariupol; la data apariției documentarului, iar apoi la ceremonia de decernare a Oscarului pentru categoria Cel mai bun documentar, el afirmă că ar fi vrut ca acest film să nu existe deloc, tocmai pentru ca nici războiul să existe în Mariupol sau oriunde altundeva. Imediat după ceremonie, președintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky, declară că filmul arată adevărul asupra terorismului rusesc, concretizat în moartea a zeci de mii de civili.

Pentru regizor, Mariupol devine simbolul tuturor orașelor distruse de bombele rusești, adevăratul chip al acestei puteri. Dacă o imagine consemnată și împărtășită lumii salvează o singură viață, menirea sa de jurnalist a fost atinsă. Proiectul filmului a început să se autoimpună când își dă seama că din 30 de ore de imagini extrem de angoasante nu a reușit să transmită decât 40 de minute. Ne întrebăm din ce în ce mai des ce însemnătate mai are o viață omenească în clipirea proiectilelor și pe fondul sunetelor asurzitoare ale bombelor, printre cadavre și morminte numerotate, anonime, victorii indexate statistic, experiențe la limita supraviețuirii, gropi comune în care corpurile sunt aruncate la întâmplare, fără a avea nici măcar privilegiul unui sac de plastic. Într-o societate consumeristă, a abundenței, lipsa sacilor de plastic e fără doar și poate motivul absolut al ororii, chiar al grotescului. Tchernov recunoaște că sentimentul ororii nu poate fi capturat pe peliculă, însă imaginea are totuși capacitatea de a se imprima de pulsiunea de moarte a condiției umane care în astfel de cazuri e dezlănțuită și neatinsă de orice iubire sau empatie care ar putea să o tempereze. Când ura și dezinteresul extrem față de persoană sufocă stofa iubirii, existența individului e pusă sub semnul unei violențe în afara sensului, a unei dezumanizări ce reduce umanitatea la ruină; sunt întrebări fără răspuns, în care crima de război nu mai reprezintă o întrerupere în lanțul ignoranței și nu ne mai oferă teme de reflecție.

   Dintre toate acestea, suferința și moartea copiilor – mame urlând peste trupurile inerte ale copiilor, cu craniile despicate, precum și un tată plângându-și fiul bombardat în timp ce se juca fotbal în curtea școlii, care își pierde picioarele și moare – devin imposibil de articulat coerent din moment ce glasul oricui ar încerca se sfâșie și se reduce la muțenie, astfel că singurele reacții viabile și compatibile cu etica ar fi furia și solidaritatea. Copilăria cumplită pe timp de război e narată și mărturisită și în cartea Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori. Solo pentru un glas de copil. În epoca noastră în care prevenția circumstanțelor belice devine urgentă, scrisoarea lui Albert Einstein către Sigmund Freud din 30 iulie 1932 e mai actuală ca niciodată. Primul război mondial are drept consecință pentru Freud nu numai elaborarea nevrozelor de război, ci și primele baze teoretice ale pulsiunii de moarte, un concept care a fost anevoios acceptat de comunitatea psihanalitică contemporană. De ce războiul?, se adresează Einstein lui Freud, conștient că psihanaliza nu poate rămâne neutră la o asemenea provocare, tocmai cu câțiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Prin interpretarea și narativizarea evenimentului traumatic, dar și prin găsirea unei legături vitale între adevăr, subiectivitate și rememorare, psihanaliza penetrează momentele istorice. Einstein scrie: „Există vreun mijloc de a-i elibera pe oameni de amenințarea războiului?”, miza lui construindu-se astfel pe mai multe paliere, atât individual, cât și colectiv. E vorba, în primul rând, de cel terapeutic, prin găsirea unui unghi de prevenire a instinctelor destinate fatalității și generatoare de ură; în al doilea rând, pe palierul politic global, Einstein își dorește crearea unui organ care să garanteze pacea internațională și care să contracareze „apetitul politic de putere și suveranitate al fiecărui stat”. Freud oferă un răspuns cultural, stabilind o anumită imbricare a violenței în condiția umană; ulterior, el evocă strânsa legătură dintre Eros și Thanatos și subliniază că cele două nu pot exista una fără cealaltă: pulsiunea de viață nu poate exista fără cea de moarte, la fel și invers. De altfel, Freud susține că dacă tendința agresivă înscrisă umanului nu poate fi anihilată, ea se poate devia spre creativitate sau spre preocuparea și interesul vizavi de protejarea alterității.

Dacă replica freudiană poate părea prea cultural-educabilă sau preventivă doar într-un mod ideal (e cert că nu există o soluție sau o cunoaștere universală a evitării izbucnirii tuturor războaielor), Lacan scrie în seminarele sale despre un real al morții și al războiului. Împreună cu simbolicul și imaginarul, potrivit lui Lacan, realul face parte din cele trei registre esențiale ale constituirii realității umane într-un nod borromean, preluat din emblema familiei nobiliare Borromeo. Concepția lacaniană despre real se definește cu precădere între anii 1953-1970. Realul nu poate fi caracterizat decât în afara sensului (care e diferit de nonsens), drept ceea ce stă lângă orice semnificație, înțeles sau reprezentare; el este, precum războiul, moartea, teroarea, atacurile teroriste sau violurile, exodul sau exilul, genocidul… : imposibil, de negândit, punctul orb al limitelor cunoașterii, intangibil…, definit în manieră lacaniană ca o categorie logică, drept ceea ce nu încetează să nu se scrie (formula în franceză este « ce qui ne cesse pas de ne pas s’écrire »), având în vedere că nu se poate exprima în sau prin limbaj. Prin urmare, războiul sau pulsiunea de moarte nu încetează niciodată să se scrie sau să se producă, fiind mereu în corespondență cu compulsia de repetiție (germ. Wiederholungszwang) care este, prin definiție, mortiferă, destructivă și juisivă. Lacan traduce de altfel pulsiunea de moarte în termeni de juisare. Vorbim așadar de o (re)scriere în circuitul unei violențe permanente, a brutalității, care nu face decât să se perpetueze în istorie (deopotrivă cea personală și cea mare), cu toate că manifestările sale sunt mereu înnoite, surprinzătoare în cruzimi și în strategii delirante anihilatoare: de la Leningrad și lagărele de concentrare, la Siria, Ucraina, Gaza-Israel etc. Lacan se referea la real ca la ceva ce se întoarce mereu în același loc, fiind localizat pe tărâmul ireductibil al neînțelegerii.

20 de zile în Mariupol aduce în prim-plan nu doar realul ca ireprezentabil și iminența războiului, ci și stupefacția pe care ar trebui să o resimțim în fața reacției rusești. Barbaria de a privi ființa umană drept carne de tun merge până într-acolo încât se consideră că acela care va câștiga războiul informațional va câștiga adevăratul război. Autoritățile rusești au catalogat imaginile transmise de pe câmpul groazei drept fake news – deși, sarcastic vorbind, cine nu știe cine sunt maeștrii imaginilor prelucrate și ai adevărurilor distorsionate?! Echipa de filmare a lui Tchernov a fost suspectată de minciună, iar Ambasada Rusiei la Londra a adăugat că femeia însărcinată scoasă pe targă pe jumătate moartă din maternitatea bombardată este… o actriță. Pe de altă parte, notez și confuzia populației locale care nu își dă seama dacă e atacată de ruși sau chiar de ucraineni, ceea ce face ca situația să fie și mai lipsită de o „logică” contextuală în profitul celei simptomatice individuale. A locui în umanitate și a o locui presupune în situația globală contemporană acceptarea și aproprierea unui coșmar care e cel mai atroce real realizat din toate lumile posibile. Memorabile pentru mine sunt încă două scene. Prima: porcușorul de Guineea care rătăcește pe stradă haotic neștiind încotro s-o apuce, confirmând din nou că atunci când ființa umană este atacată, animalele suferă deopotrivă. A doua: un bărbat între două vârste se deplasează aproape absurd, aparent dezinvolt, cu un cărucior de saci în peisajul încremenit și dezolant al clădirilor din care nu a mai rămas decât o șubredă coloană vertebrală și spune că se mută la fosta sa soție pentru că nu mai are casă, „așa e viața, ei trag cu bomba și eu mă plimb”.

   În aceeași ordine de idei, cu toate că numele său nu este menționat în documentar, important de amintit aici ar fi general rus Mikhail Yevgenyevich Mizintsev, fost ministru al apărării naționale rusești, supranumit și „măcelarul de la Mariupol”, care, în acele luni de teroare, a coordonat operațiunile de asediu și distrugere. Deloc surprinzător, acuzat fiind de crime de război, el a negat întregile acuzații, susținând că ucrainenii au fost cei care au creat o catastrofă umanitară și, un fapt și mai bulversant, că el a permis părăsirea orașului în viață a tuturor celor care s-au predat (!!!). După informațiile pertinente însă, mulți dintre refugiați au fost atacați, uciși sau trimiși în lagăre de filtrare, unde au fost interogați, torturați electric sau prin abuzuri sexuale, înfometați sau supuși altor violări extrem de grave ale drepturilor omului. Medicii îi cer lui Tchernov să filmeze și să transmită lumii și în special lui Vladimir Putin suferința neclintită, ba chiar închistată a cadavrelor (inclusiv a celor depozitate la subsol, printre care un nou născut), și deznădejdea personalului medical care operează cu lacrimi în ochi, preț de nopți ce nu mai pot fi socotite. Mizintsev se face vinovat și de bombardarea maternității și uciderea a sute de copii. Sacrificiul copiilor atinge un nivel greu de conceptualizat, el e a-logic, ruinant, și nu se poate justifica prin nimic altceva decât printr-o „soluție finală” de sorginte nazistă/ stalinistă.

 

Sursa imaginilor: IMDB

 

Noemina CÂMPEAN  este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022)…