Dragul meu coleg și prieten, de vreo 40 de ani ( scrie doamna Constanța POPESCU ), știi primele mele încercări și apariții au fost prin 73, 74… întâi la Vlăstarul , apoi în revistele de top din acea vreme, Luceafărul, România literară, Convorbiri literare la Iași, Tomis la Constanța, Vatra românească… Atunci am luat premii din poezie (ce mândră eram)… concursuri, festivaluri… au fost multe. Viața a vrut să fac altceva.
Acum mi-am făcut acest cadou târziu (și nu pot spune că nu este greu… oho). Poezia este exclusivistă, în felul ei, iar la o vârstă m-am temut să nu fiu considerată bolnavă. Totuși nu putem trăi fără ea. Câțiva…
Acum despre cartea mea: o să apară la editura Armonii culturale, la Adjud, editor Ghe. A Stroia. Cartea putea să se numească La marginea lacrimilor, Să închidem cercul, Aș fi putut fi poveste sau, cum se numește: Capcana cuvintelor și o să apară în jurul datei de 1 septembrie. Lansarea aș vrea să o fac la Răzvad, la primărie…Va fi ceva intim, cu câțiva colegi, o televiziune, două, un ziar, voi, de la GAZETĂ?
Acum, câteva din iubitele mele poezii:
Sa închid singură cercul
În dimineţile fără cuvinte
nu-i aşa că aştepţi nerăbdător şi pătimaş
îmbrăţişatea tumultoasă a umbrelor noastre,
ce vrea să ascundă mereu dorinţa dar
mai ales dorul ce topeşte
asteptarea, departărea, neputinţa?
Nici o vorbă nerostită nu arde
mai mult decat nesiguranţa şi tăcerea…
Aş putea să fiu încă poveste,
atâta vreme cât îţi trebuiesc
şi cât îmbrăţişărea nu doare
şi gândul revine deseori obsesiv spre întoarcere…
Aş putea să-ţi spun eu cum închidem cercul
dacã nu s-a uscat şi s-a rupt
de atâta vreme, încât sã opreascã izvorul
Aş putea chiar sã-l închid singurã
în tãcere, cu emoţie, candoare şi teamã
fãrã sã-ţi tulbur apele gândurile, dimineţile
Doar aşa povestea rãmâne fãrã sfârşit
şi se usucã în tãcere şi parfumul pluteşte
şuav peste vreme ca sã poţi oricând recunoaşte
starea atât de râvnitã şi neatinsã.
Ce e mai frumos ca din când în când
şã-ţi pipãi emoţionat povestea şi sã vrei
şã refaci incheierea netrãitã si incredibil
de pãtimasã…?
Aş fi putut fi poveste
Cum să-ţi spun că mi-e atât de iarnă?
Că mi-e atât de ieri în jurul meu,
încât mă apucă dorul de curgere…
Aş fi putut fi mereu izvorul
râului ce ajunge cascadă…
Şi sunt încă picătura de picătură ce sfredeleşte
aşteptarea, neputinţa dar nu dorinţa…
Cuvintele aliniate frumos nu mai răspund
întrebărilor tale, despletite şi fantastice
poveşti de iubire…
Cuvintele şoapte nu mai ajung la mine
să-mi curgă în palme dragostea nespusă din poveste
Cuvintele toate ingheaţă în iarna asta.
Şi când mă gândesc cât de curgere pot fi,
Ar trebui sᾰ-mi fac griji să nu-mi sece izvorul
Ce ajunge oricum cascadă.
Şi totuşi nu e greu deloc să fii izvor
Atâta vreme cât mai există poveste şi dorinţa
Mi-e teama uneori, să nu-mi îngheţe curgerea,
Dar sigur nimeni nu-mi poate opri izvorul
Atâta vreme căt exista iubire.
Mi-ai spus odată ca am fost ce nu credeam că există:
Că am fost poveste…
Cum să-ţi spun că mi-e atât de dor
Să fiu cascadă, să fiu povestea …ta.
Cuvintele ne sunt altare
Mi-e teamă să dezgrop un cântec
în urma ta e toamnă,
ce unic anotimp rămâne peste noi,
iar în albume frunze palide
încearcă chemarea peste ieri.
Cu mâinile astea prea albastre
de aşteptări am modelat un strigăt
Ce trişti adorm castanii lângă noi
E prea multă căldură şi simt
Cum se topesc icoanele sfinţite
lângă prag
De ce iubite nu strângi în pumni
cuvintele moarte?
Şi acolo jos să aprinzi un rug
din ce am dorit să adăpostim sub frunze ?
Cuvintele ne sunt altare,
E prea târziu ca sa minţim…
Ce frumos miroase a iarbă
Iubite, ce frumos miroase a iarbă
c-am început să ameţesc de atâta verde
Mieii au plecat incet în toamna
şi-au rămas pădurile pustii…
ce frumos miroase a ploaie şi a iarba
şi a dor,
ce frumos plecăm din vară
în amurg către câmpii
e prea vara, e prea soare
să secam încet fântâni
e prea multă zarva-n aer
că îmi vine să alerg către seară spre păduri…
Ce frumos miroase a iarbă
când cosim încet sub rouă!
E atâta dor în aer şi atâta vara aici
că încep să plângă mieii după turmele plecate
Eu aş vrea să adorm pe iarba proaspătă
şi verde, unde-s strânse doinele
şi poveştile cu zâne…
Şi-aş mai vrea să curgă râuri
dimineţile cu soare,
că ar trebui să clădim din nou altare
pentru mirese blânde
ce miros încet a iarbă şi a vara şi a dor
Să opresc destinul
Mă doare mamă iubirea asta
ce cade peste mine.
Mă doare lumina dimineţii.
Fericirea asta mă apasă precum
pământul tulburat de blesteme
Şi mă scufund, mă cutremur.
Nu ştiu cât mă apasă mamă,
această bucurie nemeritată
Această primăvară ce în zadar are să vină,
eu nu pot să o primesc..
În mine gerul crunt rămâne
până dincolo de iubire…
Nu mai am timp să repar ceva
şi cum mă îndepărtez de lumină.
Povara grea ma apasă, mă alungă.
Aş fi vrut să găsesc cărarea spre izvorul firii
şi să pot opri destinul
Aş fi vrut să ştiu ne unde ne vine
lumina şi iubirea şi teama…
Aş fi vrut să ştiu … mai există poeţi?
La marginea lacrimilor
Am în jurul meu poemul,
florile şi primãvara,
Dã-mi de ştire dacã am stricat
pacea ancestralã din jurul dimineţilor
ce curg tocite aşteptând ceva
se sparge dorinţa nerostitã
şi ruptã pe la colţuri,
cu miros de ploaie, tunet
în care nu mai aud te iubesc
Astazi aşteptam,
Curge muzica, subtilã declaraţie de trecere
spre altã stare, încercând
sã alungi resemnarea hotãrâtã sã lase
riduri adânci pe viaţa ta,
pe dimineaţa netrãitã
la care nu mai poţi ajunge.
Întâlnirea noasrã este vuiet
Şi tunet în care nu se mai aude deloc
Iubirea, pasãre rãnitã ce zace tristã
Şi uitatã de toţi la marginea lacrimilor
Şi atunci te-am înrebat ce facem cu dorul?
Unde îl îngropi , sã se facã linişte?
Intrã tăcerea
Mã înclin durere
în faţa hotãrârii tale,
este mai puternicã decât
voinţa mea…
Mi-ai spart lacrimile,
şuvoaie fierbinţi hrãnesc
neputinţa ce urlã nesupusã
şi învingãtoare panterã
Nu mai gãsesc calea ,
Nu mai gãsesc rostul
lucrurilor bine fãcute ..
Se întunecã totul, senzaţii,
sentimente, cuvinte irosite
ce nu mai determinã nimic,
unde nu mai este loc de întoarcere
dar nici viitor
sunt blocatã în cercul periculos
şi ameţitor, unde urlã durerea
cu toţi dinţii
şi sfâşie dimineata tristã din colţul
geamului închis pe partea fiecaruia,
unde-şi trãieşte povestea lui
blocatã în întunericul rece
ce nu-l mai pot şterge nici pentru tine
Mai ştii cum aşteptam
netrãitele dimineţi?
Şi atunci nu este indecent sã inchid
Fereastra prin care intrã tacerea ?
Gânduri nerostite
Cuvintele mi se aliniazã cuminţi
Pe douã rânduri , în spatele
Gândirilor nerostite
Ce urlã: “ nu se poate”
Nu vreau sã accept neputinţa,
mai grea decât moartea,
singura ce şterge dorinţa, speranţa
Şi atunci nu-mi mai foloseşte deloc
poezia,, vorbe zdrenţuite, împodobind
candid o copertã îngãlbenitã
Ce se chema cândva inimã.
La ce-mi foloseşte liliacul, castanul
Şi floarea de cireş,
dacã s-a oprit izvorul şi ai închis
demult cercul?
Te-ai gândit cum ar fi fost sa fiu o mare,
marea ta în care sã-ţi înneci gândurile
şi dorurile toate ascunse si nerostite?
Iar eu sã-ti le aduc la mal tinere
şi neîcepute iubiri?
Nu te-ai gândit cã aş fi fost val
Care sã cureţe totul şi sã aducã uitarea…
Capcana cuvintelor
Gȃndurile mele cu greu ȋşi ţin
echilibrul şi se strecoară de-a buşilea
spre capcana cuvintelor,
ce rostite nu se mai pot ascunde,
iar motivarea ar fi doar un moft
de domnişoară persecutată.
Recunosc sentimentele inutile,
risipă de iubire şi ȋnţelegere.
Nu duce nicăieri zborul
dar nici căderea nu este dorită
ȋn faţa soarelui ce-mi arde povestea.
Hai, să exersăm pasul
chiar dacă s-a schimbat ritmul
şi numeni nu ȋnţelege de unde
ne vine iubirea,
ce melodie ai folosit pentru fundal
cȃnd vorbele toate le-ai ȋncuiat
şi ai uitat unde ai pus cheia.
Iubitul meu obosit
am sugrumat silaba cu bolta palatină
ca să nu se audă cuvȃntul
verb greu cu rezonanţă şi durere
ce nu-l poţi contesta
ȋntorc privirea şi mă fixez
ȋn alt gȃnd
altă culoare alţi eroi
altă Ileană acelaşi şcenariu
nici un sunet nici o vibraţie renunţare
poteca nu se mai vede
mă sfȃşie rugii plăcerii obosite
şi abandonate ȋn alt timp
am mult de urcat acolo
ȋn colţul din dreapta
chiar am zărit floarea-de-colţ
mă aşteaptă iubitul meu obosit
găsise demult cărarea
Capitolul opt
Spune-mi cine ȋţi netezeşte diminaţa
ţi-o aliniază la dunga
zilei ce nu ştii ce aduce,
unde drumul este frȃnt
şi trebuie să strecori răbdare, ȋngăduinţă
pentru gestul nefăcut dar durut.
Nebătuta cărare o doreşti şi tu
şi ţi-o aştern ofrandă la picioare
ca ȋnceputul să-ţi fie mereu verde
dor neȋnceput, patimă,
zbor tulburător, peste anotimpul coacerii.
Ghiceşte-mi ȋn palmă
ceea ce aştepţi să se prăvale peste tine
acoperă cu nerăbdarea mea
timp necuprins, mare şi ţărm
şi o să găseşti povestea nescrisă
gata să ȋnceapă
de la capitolul opt,
cȃţi ani aveam parcă ieri sau astăzi ?
Citeşte şi
Facebook
WhatsApp
TikTok
