ELITĂ DE… CARABELLA

    Am scris, adesea, despre elevii mei de „elită”, din cele peste 40 de generații de „Carabellă târgovișteană”, cărora le-am fost dascăl. Sunt foarte mulți, lumea e plină de ei, din păcate mai mult decât țara. Îi reîntâlnesc, uneori, vin la revederile de 10, 20, 30… de ani, sunt   sclipitori, intelectuali de mare valoare, frumoși, cu amintiri și emoții despre lumea din care au plecat. Iar noi, profesorii lor, de fiecare dată retrăim anii adolescenților pe care i-am avut alături. La fiecare început de lună, aici, în „Gazeta Dâmboviței”, vă propun o întâlnire cu Domniile Lor.

   Azi este despre Bogdan  Cernat, un alt fost elev de care, trebuie să o spun simplu și convingător, sunt foarte mândru. „Carabella” târgovișteană a dat peste două mii de economiști, unii dintre ei sunt doctori în această știință, cadre didactice la ASE, cercetători importanți, oameni politici etc. Știu că la începuturile lor intelectuale a stat și profesorul lor din liceu.  Am fost la susținerea tezei de doctorat a celui pe care vi-l propun astăzi, aici. Dacă tineri precum Bogdan Cernat ar putea să decidă pentru România, vă asigur că pensia mea ar fi mai sigură. Bogdan a scris, o vreme, și la suplimentul nostru de cultură și este cadru didactic la ASE…

 

Sursa: Cultura de Sâmbătă, nr 68…

 

Zece întrebări pentru un fost elev…

 

 

  

   Să începem cu un exercițiu afectiv. A fost Târgoviștea (și „Carabella” ei) un punct de pornire important pentru tine?

   Acum 10 ani, după absolvirea liceului şi plecarea la Bucureşti, aş fi dat un răspuns de genul: „Târgoviştea m-a influenţat în măsura în care i-am permis acest lucru”. Tânărul târgoviştean de acum 10 ani se considera suficient de independent, pentru a se opune încercărilor de a fi modelat de mediul său înconjurător.  Trecerea timpului mi-a oferit oportunitatea de a privi în trecut cu un gram de maturitate, iar tânărul târgoviştean de acum recunoaşte că este mai mult decât produsul acţiunilor sale libere, uneori egoiste şi încăpăţânate. Ideea de bază este că Târgoviştea mi-a oferit suficiente exemple pozitive şi negative, de comportament uman, din care am învăţat câte ceva. Dacă am reuşit să discern de fiecare dată între exemplele bune şi cele rele, rămâne un subiect de reflecţie pentru următorii 10 ani. Ceea ce este important, în esenţă, este că am fost suficient de bine pregătit pentru a face faţă vieţii, pe propriile picioare, când a fost timpul să mă desprind de locul natal.

 „Achiziții, fuziuni și preluări ostile pe piața de capital – o abordare militară”…  Este teza ta de doctorat și m-am bucurat să particip la susținerea ei. Cu mare succes, de altfel… Ce este absolut inovator în această lucrare, dacă ar trebui să faci un concentrat efort de convingere?

   Încă de la început mi-am impus ca teza de doctorat să aibă un grad ridicat de inovaţie. Cum voi ajunge să îndeplinesc acest obiectiv era absolut irelevant la acel moment. În cercetarea economică, în general, există două modalităţi de a aborda un subiect. O variantă ar fi dezvoltarea subiectului. În acest caz, de cele mai multe ori, contribuţia doctorandului se materializează prin ramificarea înţelegerii subiectului acestuia sub o perspectivă nouă. Această abordare este de multe ori sigură, dar deloc în stilul meu. O altă variantă ar fi abordarea unui subiect într-o manieră multidisciplinară. Pe scurt, se realizează o rescriere a regulilor de bază ale subiectului economic, folosind reguli dintr-un alt domeniu. În esenţă, în cadrul lucrării, am aplicat modul de gândire ştiinţific militar, pentru a formula o soluţie la problema privind interacţiunile dintre companii pe piaţa de capital. Elementul de inovare a constat în faptul că, dincolo de nivelul conceptual al problemei, am reuşit să dezvolt un cadru cantitativ (matematic) în care conflictul dintre companii să poată fi înţeles mai bine, cu ajutorul unor modele preluate din domeniu militar. Trebuie să recunosc că o astfel de abordare a fost riscantă. Era o temă multidisciplinară neabordată în literatura de specialitate şi, deci, o temă care nu-mi permitea să mă ascund în spatele ideilor unor specialişti din domeniu, în cazul în care ideile mi-ar fi fost respinse. Eram totuşi dispus să accept acest risc şi aș fi preferat să abordez o temă care ar fi lăsat loc de discuţii în contradictoriu dar care, în acelaşi timp, să aibă o contribuţie ştiinţifică importantă. Este totuşi relevant să menţionez că, abia după cinci ani de lucru la teză şi câteva încercări nereuşite de a crea un model convingător, momentul „Evrica” a venit subit, în timp ce mă furişam noaptea, prin bucătărie, încercând să fiu cât mai silenţios în elaboratul proces de ungere a untului pe o felie de toast.

   Nici nu mă miră, dragul meu. Constantin NOICA scrie, cu înțelepciune, despre rolul untului în progresul cunoașterii. Să trecem la altceva, se spune că managementul a devenit un eveniment esențial al istoriei actuale. În ce măsură definește el reperele unei societăți?

  

   Din punctul meu de vedere, totul este management. Decizia, un comportament uman de bază şi o componentă fundamentală a managementului, toate definesc cursul acţiunilor zilnice. În acest sens, managementul este (sau ar trebui să fie) un element esenţial în dezvoltarea umană. Este un proces cerebral, chiar „rece” şi fundamentat pe informaţii clare dar, în esenţa sa, natural. Societatea modernă prezintă o tendinţă de a duce totul la extrem. Omul modern caută să facă lucruri din ce în ce mai sofisticate sau, cel puţin, să ofere impresia că ceea ce face este sofisticat. Din acest motiv, societatea priveşte managementul nu numai ca un factor de dezvoltare, dar şi ca pe un responsabil pentru menţinerea ordinii. Din păcate, am ajuns în epoca în care nu mai putem înţelege cum funcţionează unele sisteme în totalitatea lor. Nu mai există un om care înţelege cum funcţionează, de exemplu, bursa în totalitatea ei, cu toate tipurile de active tranzacţionabile. Creşterea complexităţii sistemelor a condus la creşterea importanţei managementului acestor sisteme, care a devenit şi acesta, la rândul său, din ce în ce mai complex. Practic, naturaleţea actului de management a fost înlocuită cu reguli, tehnici şi bune practici care trebuie urmate, pentru a fi performant. Cam acesta este sloganul societăţii moderne şi, de bine sau de rău, performanţa managementului este corelată direct cu performanţa societăţii.

   E o întreagă dezbatere mondială despre descătușarea forțelor creative latente. Un cercetător tânăr și un la fel de tânăr dascăl universitar, ca tine, cum resimte această sintagmă epică? Mai ales într-o Românie cu vocația stagnării…

   Este, într-adevăr, o temă recurentă care sună foarte bine, de altfel. Cred totuşi că procesul de îmbunătăţire personală este un proces foarte intim, care ţine strict de individ. Eu sunt de părere că dorinţa de perfecţionare este neinfluenţabilă dar, odată ce aceasta se manifestă, este de datoria societăţii să ofere o paletă variată de modalităţi de dezvoltare personală. Fără să aprofundez subiectul, dovada clară că interesul real la nivel mondial este redus este reprezentat de modul de alocare a fondurilor pentru învăţământ şi cercetare. Fără a fi părtinitor, atâta timp cât un profesor sau educator este mai prost plătit decât un jucător de fotbal, nu putem spune că ne preocupă prea mult tema dezvoltării creative umane, acest subiect fiind dincolo de principiile societăţii capitaliste moderne, conform cărora valoarea este distribuită în funcţie de cerere şi ofertă.

   La ce ar trebui să se aștepte angajații unei firme, atunci când compania în care lucrează trece printr-o schimbare?

   Voi încerca să fiu realist. Schimbarea este bună, conduce la progres şi creează premisele dezvoltării. Afirmaţia de mai sus este general valabilă dar nu ne protejează, la nivel individual, de unele dezavantaje fundamentale ale acesteia. Restructurările şi disponibilizările sunt cuvinte utilizate prea des în procesele de schimbare. Logica managerială rece, ante-menţionată, tratează angajaţii ca pe o resursă – celebra resursă umană. Este de neimaginat la nivel individual că, din momentul în care te-ai aşezat la birou sau de-a lungul unei linii de producţie, devii o resursă, atât. Dar, aceasta este realitatea, iar schimbarea conduce invariabil la dezechilibrul vieţii celor implicaţi, fie ei ghinionişti sau norocoşi.

   Ce crezi despre așa-zisa lege a lui Parkinson, care spune că există o tendință naturală a oamenilor de a încerca atingerea obiectivelor unei organizații cu maximum de resurse care pot fi alocate. Nu e un fel de a spune că omul, prin natura lui, e leneș? Scuzați de vorbe grele…

   Nu, nu, omul nu e leneș…

   Apreciez discreția ta și optimismul bine temperat. Ce i-ai spune unui manager care afirmă că el are toate răspunsurile? E o specie răspândită în realitatea românească…

   Și un adolescent consideră că le ştie pe toate. Avantajul adolescentului este că dispune şi de o doză semnificativă de curiozitate şi, pe măsură ce se maturizează, îşi astâmpără curiozitatea prin cunoştinţe. Marea problema nu e, totuşi, să afirmi ca le ştii pe toate ci să te comporţi ca şi cum le-ai şti pe toate. Probabil că primul lucru pe care l-aş spune unui astfel de „manager” este că sunt norocos că nu lucrez cu el.

   Un economist celebru spunea că pentru un manager nu e important ce se întâmplă atunci când este prezent în firmă, ci atunci când lipsește de la firmă. Liderii adevărați se nasc sau se formează?

  Ca absolvent al unei facultăţi de management pot spune, cu un grad ridicat de încredere, că liderii adevăraţi se nasc. Asta nu înseamnă că toți managerii buni dispun de talent înnăscut dar, din experienţa mea, există oameni făcuţi pentru a conduce.  Unul dintre avantajele activităţii mele este ca mi-a permis să interacţionez cu manageri din diverse ţari şi să observ modul în care aceştia gândesc. Pot să împărtăşesc una din observaţiile mele, conform căreia managerii formaţi privesc de multe ori activitatea lor ca pe o corvoadă, treaba în plus, generatoare de stres, iar managerii talentaţi o consideră o activitate absolut normală. Cu toate acestea, ambele tipuri de manageri performează asemănător. Vreau, totuşi, să elimin stigmatul conform căruia un manager este acea persoană îmbrăcată în costum, care conduce o organizaţie luând decizii cu o viteză excepţională. Un manager înnăscut se poate materializa, la fel de bine, într-un părinte care are grijă de copiii săi. De multe ori, ne scapă talentele înnăscute în management doar din cauza faptului că nu urmează un anume tipar.

    Arta de a înfăptui ceva, cu alți oameni… Până la urmă, acesta e conducătorul unei afaceri. E așa, tu ce crezi?

   Relaţia cu alţi oameni reprezintă o componentă covârşitor de importantă a activităţilor oricărui manager. O expresie populară în management, în particular, şi în economie, în general, este „motivarea stakeholderilor”, adică modul în care se interacţionează cu diverse entităţi/ persoane importante pentru dezvoltarea afacerii. Interacţiunea cu toate aceste entităţi a devenit o preocupare stringentă a managerilor moderni care uită, de multe ori, de cel mai important stakeholder – propria persoană. Spun acest lucru deoarece managerii au o tendinţă autodistructivă de a menţine un echilibru în activitatea lor, plătind pentru acest echilibru cu preţul propriei bunăstări, aceasta fiind o consecinţă semnificativă a „înfăptuirii unui lucru cu alţi oameni”.

  Mă înclin în fața celor puțini, dar buni… Așa le spun foștilor mei elevi, mai ales celor cărora le-am deschis, cândva, o ușă largă. Au intrat, ca și tine, cu forța tinereții lor. Să fie oare de ajuns?

   Dat fiind că trecem cu toţii, invariabil, prin etapa tinereţii, ar fi trebuit ca rasa umană să fi atins de mult stelele. În laboratorul de fizică al liceului era o plăcuţă pe care scria: “Pentru a vedea departe în ştiinţă, trebuie să ne ridicăm cel puţin pe umerii înaintaşilor noştri”. Păcat că este singurul lucru pe care l-am reţinut de la orele de fizică dar, cel puţin, este ceva important. Forţa şi creativitatea tinereţii trebuie completate de muncă şi, aceasta, măcar pentru a ne asigura că acele idei „tinere”, absolut geniale, nu au fost formulate de cineva înaintea noastră.