ELITĂ DE… CARABELLA

Am scris, adesea, despre elevii mei de „elită”, din cele peste 40 de generații de „Carabellă târgovișteană”, cărora le-am fost dascăl. Sunt foarte mulți, lumea e plină de ei, din păcate mai mult decât țara. Îi reîntâlnesc, uneori, vin la revederile de 10, 20, 30… de ani, sunt   sclipitori, intelectuali de mare valoare, frumoși, cu amintiri și emoții despre lumea din care au plecat. Iar noi, profesorii lor, de fiecare dată retrăim anii adolescenților pe care i-am avut alături. 

   La fiecare început de lună, aici, în Gazeta Dâmboviței, vă propun o întâlnire cu Domniile Lor. Astăzi este despre unul dintre cei mai buni elevi pe care i-am avut, ar fi putut să fie un mare economist (din „galeria” de viitori iubitori de înțelepciune, care au trecut prin fața ochelarilor mei, privindu-i cu drag). A ales un alt drum, greu, dăruit oamenilor tineri, din ce în ce mai mulți, care iubesc Trooper! Este Aurelian Dincă, zis Balaurul, un chitarist de geniu, un compozitor de mare talent, un spirit ales și un „produs” de… „Carabella”. Alături de fratele lui, Alin Dincă, zis Coiotu, împreună cu colegii lor de trupă, au făcut din Trooper o formație care se bucură de aprecierea şi susţinerea fanilor, dar şi a presei de specialitate. Trupa are o activitate de 28 de ani, timp în care a lansat foarte multe albume de studio, a susţinut sute de concerte, în faţa a mai mult de un milion de oameni. Aurelian Dincă este inima care pompează sângele din Trooper. El spune: „E a doua familie! E un vis frumos. Este cu atât mai important pentru mine pentru că reușim să cântăm muzica noastră. Și eu scriu o grămadă de muzică,  așa că sunt fericit că am lângă mine niște oameni care mă primesc între ei așa cum sunt eu, cu muzica pe care o scriu și acceptă să o cânte. Sper să dureze cât mai mult! În momentul ăsta toți sunt frații mei. Nu se mai pune problema că pe mine și pe Coiotu   ne-a născut aceeași mamă.”  (Ionuț CRISTACHE)

 

Dacă nu cânți la nunți și nu ești pe radio, poți trăi din muzică? 

 

                                                                                                     de Aurelian DINCĂ

 

   Primesc des întrebări de genul acesta și, după mai bine de trei decenii pe scenă, pot să spun cu mândrie, liniște și recunoștință că am ajuns astăzi să mă ocup doar cu muzica. Sunt la zi cu toate facturile, să știți. Facturile unui apartament, nu ale unui penthouse, totuși… 

   Nu se întâmplă de multă vreme și nici nu a fost ușor. Să ajungi să ai un trai bun făcându-ți pasiunea e mai mult despre disponibilitatea ta de a munci zi de zi, de a te autodepăși cu fiecare lucru pe care îl creezi și despre puterea de a nu renunța atunci când pare că niciun drum nu duce unde trebuie și mai puțin despre a te crede rockstar, în timp ce stai pe canapea și aștepți să te sune Metallica. 

   Am iubit dintotdeauna muzica și am știut că ea va face parte din viața mea, indiferent de situații și contexte. Aș spune, chiar, că am știut mereu că voi cânta toată viața cu cineva, cumva, undeva. Dar n-am crezut atunci, la începutul anilor ’90, că o să ajung în punctul de azi. Cel puțin, nu aceasta era ținta mea, nici nu m-a interesat în mod special. Credeam atunci, și cred și acum, că cel mai important lucru e onestitatea mea față de muzică și față de oamenii care mă ascultă, iar atunci când scopul principal e să faci oamenii să simtă, să se regăsească, să bată din picior pe ritmul tău, au ei grijă să vină și succesul mai devreme sau mai târziu. 

   Când am simțit că mi-am pus bazele de care aveam nevoie în muzică, am înțeles că e cazul să-mi construiesc și o plasă de siguranță. Așa am ajuns la Carabella. Eram hotărât să devin medic, până când profii de mate și de economie (într-un sens) și cei de biologie și fizică (în celălalt sens) mi-au schimbat perspectiva și așa am ajuns student la ASE. Mă gândeam că urma să fiu un economist cu plete, ziua la costum și noaptea cu geacă de piele și blugi. 

   Când am ajuns în București, la facultate, am început să mă concentrez mai mult pe Trooper și n-a mai fost prioritar să fiu un student de 10. Din păcate pentru noi, am nimerit fix în mijlocul unei perioade în care lumea se plictisise de rock. Din 1995, până pe la începutul anilor 2000, când Trooper muncea la primul său disc și la a ne face muzica auzită, la nivel mondial era un soi de repulsie, de suprasaturare față de heavy-metal. Părea că facem o muncă sisifică, dar pe mine mă interesa să fac ceea ce-mi place și toți banii noștri se duceau în echipamente, instrumente, sesiuni de înregistrări și multiplicări de discuri. 

   Momentele de genul acesta, în care pare că nimeni nu-ți dă vreo șansă, în care pare că muncești degeaba și că-ți arunci banii pe fereastră, sunt acelea care fac diferența dintre pasiune și muzica făcută ca un business. Firește că și eu îmi doream să ne recuperăm investițiile cel puțin, dar nu eram, sub nicio formă, dispus să fac altceva decât ce-mi place mie, altceva decât ceea ce oamenii știu că Trooper face de 28 de ani încoace. 

   Am trecut și peste asta și în 2002 am scos primul album Trooper, după care lucrurile au început să se îmbunătățească pe „nișa” aceasta mai peste tot în lume. Eu continuam să muncesc opt ore pe zi (un day-job, s-ar putea spune, dacă nu aș fi lucrat în schimburi – zile, seri, nopți, weekend-uri, sărbători legale) și în timpul liber să repet, să compun, să învăț partea tehnică din ceea ce înseamnă muzica. Mi-am împărțit, multă vreme, timpul între familie, job și Trooper, dar n-am perceput nimic din toate astea ca pe o corvoadă. Toți aveam joburi, toți aveam familii și toți ne investeam banii în ceea ce însemna Trooper. 

   Astăzi, Trooper umple cluburi în toată țara, am cântat la Sala Palatului, la Arenele Romane, în cele mai mari festivaluri… Iar eu mă ocup de muzica noastră și urc pe scenă cu Trooper sau cu alți artiști. Și, atunci când nu sunt pe scenă sau la sala de repetiții, îi ajut pe cei pasionați să-și găsească drumul în muzică. 

   Chitara electrică este cea mai mare dragoste, dar cânt cu mare plăcere la chitara bas, la pian (primul instrument pe care l-am studiat la Școala de Muzică din Târgoviște) și chiar la tobe. Dar, aici  nu am ajuns decât după sute de nopți petrecute cu chitara în brațe, în fața unui mixer de sunet, a unui calculator, a unor partituri sau a unor manuale de teorie muzicală. Și, firește, după ce am ascultat mii de discuri ale celor mai buni muzicieni ai planetei… 

   Din exterior, visul de rockstar pare o proiecție desprinsă din filme, însă, în realitate, succesul constant, stabil, care-i face pe oameni să te țină minte ani de zile, nu doar cinci minute, nu vine peste noapte și nici doar cu noroc. Da, e nevoie și de noroc, așa cum e nevoie și de inspirație, dar nu poți să urci pe scenă, în fața a mii de oameni care-ți ascultă albumele, sperând să ai o seară bună și să nimerești toate notele. 

   Da, se poate trăi din muzică, chiar dacă nu faci hit-uri care să ajungă în topurile de la radio, chiar dacă activezi în România. Dar, dacă vrei să faci doar muzica pe care o simți tu și care-ți place ție, nu te mulțumi să înveți cele mai simple opt acorduri. Dacă faci totul cu respect față de oamenii care te ascultă, cu responsabilitate și cu sinceritate, oamenii vor simți și vor aplauda atât cât e nevoie.