Am scris, adesea, despre elevii mei de „elită”, din cele peste 40 de generații de „Carabellă târgovișteană”, cărora le-am fost dascăl. Sunt foarte mulți, lumea e plină de ei, din păcate mai mult decât țara. Îi reîntâlnesc, uneori, vin la revederile de 10, 20, 30 de… ani, sunt sclipitori, intelectuali de mare valoare, frumoși, cu amintiri și emoții despre lumea din care au plecat. Iar noi, profesorii lor, de fiecare dată retrăim anii adolescenților pe care i-am avut alături. La fiecare început de lună, aici, în „Gazeta Dâmboviței”, vă propun o întâlnire cu Domniile Lor.
Azi este despre Robert MARIN… Cu, din păcate, deja mulți ani în urmă și el mi-a fost elev, unul dintre numeroșii mei elevi de excepție. Este, astăzi, un arhitect cunoscut, unul dintre marii arhitecți ai României. Mi-l amintesc, un spirit agitat, interogativ, uneori incomod și ușor perturbator. Adică, acel tip de adolescent pe care l-am iubit în toată perioada meseriei mele de profesor. L-am redescoperit, după multă vreme, un gânditor profund, un filosof cu lecturi temeinice, adesea un sceptic metodic și, totuși, generos în lumea ideilor lui complementare. A răspuns cu entuziasm chemării mele și a scris, în fiecare săptămână, la Gazeta Dâmboviței, o rubrică de succes, din care a fost ales și textul de azi. (Ionuț Cristache)
Sursa: Gazeta Dâmboviței – pagina de cultură…
Drepturi civile bătute de vânt
Multe dintre neînțelegerile lumii de azi sunt puse pe seama polarizării sociale, a diferențelor ireconciliabile între seturi de idei opuse, apărate eroic de adepți bine înfipți în paradigmele lor. Uneori însă, la originea acestor diferențe spectaculoase stă nealinierea subtilă a unor noțiuni aproape similare.
Sinceritatea și autenticitatea sunt doi termeni ce aparent se suprapun în mare măsură. Ambele pun în relație o corespondență între subiect și adevăr. Și totuși, există o diferență fundamentală între ele, sinceritatea poate reprezenta orice formă de adevăr (interpretat, posibil, personal, parțial, etc.), în timp ce autenticitatea poate însoți doar un adevăr profund. Confuzia între semnificația acestor termeni îi face pe cei mai puțin dispuși la analiză să încerce, deseori involuntar, să atribuie spirit autentic unor forme cosmetizate de sinceritate. Pe această filieră se livrează abundent în spațiul discursului public bravură pe post de curaj, calificative marginale pe post de distincții înalte, vorbe-n vânt pe post de mărturisire.
Empatia și compasiunea stau sub semnul virtuos al grijii față de semeni. Deși par similare ca efect, cele două noțiuni funcționează foarte diferit. Empatia este o reacție instinctivă de transfer emoțional instantaneu cu cei ce îți sunt foarte apropiați: copii, frați, părinți, prieteni buni. Este un produs al evoluției ce a asigurat supraviețuirea speciei prin coalizarea rapidă a unor grupuri familiare și prin manifestarea urgentă a interesului față de apropiații aflați în pericol. Compasiunea este o variantă rațională de transfer afectiv, nelimitată doar la proximitate, ea se poate extinde sau proiecta asupra orcărei comunități umane până la dimensiuni planetare. Empatia este precisă, rapidă, involuntară, dar limitată la sfera interesului personal, compasiunea este o idee construită, premeditată, poate mai puțin intense, dar care poate acoperi întregul univers.
Sunt multe astfel de perechi de termeni apropiați a căror interpretare inexactă produce variații ample de răspuns. O eroare ascunsă pe care cred că o facem aproape toți și care poate fi nocivă în spațiul conversației publice este falsa consolidare a unui argument prin transferul forțat de semnificație între termeni apropiați. În astfel de cazuri, în ciuda bunelor intenții, concluziile pe care le tragem sunt, deobicei, anapoda.
Acum îmi voi pune pălăria de cârcotaș și voi încerca să privesc un subiect de discuție recent, prin prisma celor de mai sus. Am sesizat mare vâlvă, pe canalele de expunere a părerilor on-line, în jurul problemei „Pe aripile vântului”. Am fost surprins să constat că discontinuitatea de streaming a filmului, după mine subiect lipsit de miză pentru sfera publică din România, a devenit brusc pentru mulți comentatori, unii dintre ei și cinefili, linia frontului în apărarea libertății de opinie, a luptei contra opresiunii cenzurii politice, etalon al curajului civic. Mi se pare inautentică postura eroică pe care și-au asumat-o cei ce s-au luat, în acest caz, de guler cu corectitudinea politică și găsesc o ratare a compasiunii în faptul că le-a scăpat subiectul principal al problemei.
O mică trecere în revistă a situației… Un distribuitor de produse media din piața americană, HBO MAX, a întrerupt temporar difuzarea on-line pe piața americană a unui produs de divertisment american și anume a filmului artistic „Pe aripile vântului”. Motivația administratorilor serviciului a fost cum că, datorită atenției generate de mișcările de protest împotriva rasismului sistemic din SUA, difuzarea acestui film, fără o prezentare a contextului, poate fi ofensatoare pentru cei ce obiectează la modul incorect moral în care este prezentată sclavia în această peliculă. Nemulțumirile legate de ilustrarea situației sclavilor, în acest film, nu sunt recente, dar în contextul agitației civice serioase din Statele Unite, distribuitorul a retras filmul pînă la pregătirea unui segment introductiv de tipul comentariilor d-nei Viorica Bucur ce precedau, pe vremuri,emisiunea „Gala desenului animat”. Pe 25 iunie, filmul a fost reintrodus pe platforma HBO MAX, însoțit de două materiale video care iau act de criticile aduse.
Mă așteptam la proteste înlăcrimate pe această temă de la cetățeni ca Mihail Neamțu sau Adrian Papahagi, poate s-au și produs, dar am reușit cu succes să mă feresc de ele. Primul articol pe subiect, care m-a luat pe nepregătite, a fost „I am Scarlett”, din Dilema veche, scris de Adina Popescu. Nu o pot acuza pe autoare de lipsă de sensibilitate la ideea de problemă socială, etnică, rasială, etc. până la urmă, Adina Popescu, care este absolventă de regie, a dovedit un spirit de observație acut atunci cînd a realizat un interesant documentar despre situația emigranților chinezi din România, „Anul dragonului”. Am fost însă frapat de felul în care talpa grea a nostalgiei a aplatizat aproape toate criteriile unei analize decente. Înțeleg relevanța personală pe care a avut-o acest film vizionat la TVR-liberă după revoluție, și eu îmi amintesc cu emoție că am văzut clipul piesei Lambada a trupei Kaoma, nu înțeleg însă virajul spre o melancolie a frustrării produsă de corectitudinea politică mondială. Printre alte supărări, este deplânsă și înlăturarea denumirii de „negresă” pentru prăjiturile de cacao din Germania. Autoarea vede în retragerea temporară a filmului un atac la ideea de memorie, ea însăși, persecutată pentru faptul că a folosit cuvîntul „țigan” în scrierile sale, a fost victima unui act similar de cenzură în care „i s-a cerut să uite” cuvintele periculoase (eu cred că „i s-a cerut”, de fapt, să își amintească ce înseamnă acele cuvinte). Sub specia solemnității și a destăinuirii, articolul înlocuiește un subiect legitim de conversație cu ilustrarea sentimentală a unei poziții individualiste. În general, sunt convins de importanța dimensiunii personale în realizarea unei analize, orice enunț descriptiv poate câștiga, cel puțin în expresivitate prin completări subiective. Mi se pare însă un act de deturnare nejustificat, atunci când o problemă serioasă este îndesată pe post de proptea pentru mici resentimente personale.
Erorile de autenticitate versus sinceritate sau compasiune versus. empatie pe care le recunosc în articolul comentat domină, probabil, multe dintre argumentele pe care și eu încerc să le construiesc, dar aproape de fiecare dată fapte de care mă fac vinovat mi se par vizibile doar la ceilalți. În încheiere, vă propun și eu o soluție de dezlegare binară a acestei probleme cinematice, vizionați „Pe aripile vântului” doar împreună cu filmul „Django dezlănțuit”, al lui Quentin Tarantino.
Facebook
WhatsApp
TikTok
