Mă întorc la începutul lumii, el este acum. Oameni și locuri nemaivăzute își deslușesc gândurile, culorile și muzica, miresme… Fără să îi cunosc, fără să îi știu, îi simt ca pe mine însămi, partea de necunoscut este locul firesc al lui Dumnezeu.
Trăim ființa noastră universală printre cuvinte – catedrale, foșnind clopote de început de lume… Lumea întreagă măsoară o viață, drumul o cuprinde pentru a se face om… Săgeata zboară dincolo de pariul lui Pascal și mai departe de îndoiala carteziană, înainte de Zenon. Sensul este mereu în altă parte, înainte de a fi aici, iar ființa, un repaos, în tumultul lui Dumnezeu.
Îl privesc pe acest Titan, cel neobosit, cel foarte iertător, Purtătorul Cerurilor (Atlas). Și Sisif, cel mai șiret muritor, căsătorit cu Merope, una din fiicele lui Atlas. Sensul cunoașterii este de a ușura povara lumii purtată pe umeri, cu ea venim. Dar tot ea, cunoașterea, aduce neîncredere și deznădejde. Când ele ard mai puternic decât speranța, ce fel de Prometeu mai este un vindecător? Căzut, rătăcește prin apele lui Narcis, întrebându-se dacă Soarele va fi sau nu, învins…
Rănile au chipuri diferite și sunt legătura noastră cu celălalt. Dorința continuă de acumulare este o altă față a neputinței de a-ți aprecia și valoriza propria persoană. Lipsa de responsabilitate, de angajament, în comunicare, și neconcordanța cu propriile sentimente și gânduri creează micile discuții, discursul superficial. Cum ai putea comunica astfel încât să nu renunți la ce este important și să poți respecta diferențele, dar și să onorezi ceea ce tu și celălalt aveți în comun?
Dacă simțul umorului creează încrederea, deznădejdea (a te concentra pe lucrurile care nu funcționează) te face atotcunoscător! Renunți. Uiți că viața este puternică, este uimitoare și că nu-ți rămâne decât să fii curios ca un copil… Un vindecător poartă în inima sa copilăria nesfârșită, acolo unde totul este îmbrățișat.
Nerăbdarea de a te găsi mereu în admirația cuiva exersează o lipsă de bunăvoință, absența fiind cea care arată în amănunt ce ai construit cu adevărat. Critica împlinește prin ordine și structură viața unui om, dar bazându-te doar pe ea, creezi limite nenaturale. Împietrește ființa, care înflorește lăsând viața să-și urmeze cursul firesc, încredințându-se înțelepciunii divine.
Și cum vindecarea nu este altceva decât sublimare, multe din ceea ce simțim acum pot deveni daruri pentru noi înșine și pentru ceilalți, căci a fi înseamnă a deveni. Asemenea lui Chiron, maestrul vindecător, să împărtășim vindecarea, fiindcă ea ne aparține prin rănile noastre.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
