Dragi licurici, străduința mea cea mai adâncă, mistică, este de a mă ține departe de orice carte deschisă. De orice reflector, de orice piesă de teatru jucată, de orice discuție elaborată. De orice lentilă! Departe de poezie, de titluri academice și publicare, departe de aură și chakră ori de a scrie ca un sindrom de burnout. Spuse aprins bățul de chibrit, călugăr shaolin într-un exercițiu de renunțare… Nu-mi reușește de fiecare dată.
Atunci, întrebarea este mai cinstită decât învinuirea. Însă, dacă ești cu adevărat cinstit, nici sincer nu mai poți să fii, iar dacă îți pasă cu adevărat, pe mulți îi vei stânjeni când râd de durerea ta. Dacă ființa aflată în dificultate este mică, durerea este mai puțin aievea? Când neputința, ea însăși o lipsă de sens și de resursă a înțelegerii, dictează legi, iluzia autorității se naște odată cu ferocitatea, cruzimea față de ceea ce nu poate controla.
Încă tresar când intru într-o bibliotecă, dar nu ca picat cu ceară. Dacă mă pot odihni într-un loc, acela este printre cărți, unde se întâmplă totul și nimic, unde acum se îngână cu totdeauna – unde să fii în siguranță și totuși vulnerabil, dacă nu în mirosul dulce al trecutului, care emană vanilină și benzaldehidă? Cred că așa miroase un vis… Acolo unde profesorii mei au renunțat, a reușit natura. Unde m-au clădit, am înțeles-o, am acceptat-o.
Continuă, privind cutia plină cu bețe de chibrituri. Dar cât ați arde pentru o idee? Sute de ani, ideile au aprins rugi înalți! Când omul urcă pe cal, privind în aceeași direcție cu el, omul devine cal? Calul devine om? Celelalte bețe așteptau într-o minte. Oponentul, străinul, competitorul nu erau altfel, ci asemenea… Un jocheu, maestrul Chiron și un AI ar avea ceva, mai degrabă, în comun, decât de adăugat.
Privindu-și umbra, bățul continuă… E bine ca logica să nu fie prea mult pusă la încercare, cedează când ți-e lumea mai dragă. Să extinzi, de exemplu, particularul la general – așa, cum ai face un foc – nu lămurește decât pe cei care sunt oricum suficient de aproape ca să-și pârlească nasul ori să orbească, ieșind din întuneric.
În nopțile reci și cețoase, mă întreb dacă mă înrudesc mai mult cu toporul decât cu o carte. Eu topor nu m-am visat vreodată, în niciun fel nu m-am străduit… Doar de carte m-am ferit, ea mă face să ard, spuse stins.
Cu omagiile mele, doamnei profesoare, actrița Ozana Martin, pentru bucuria de a lucra împreună. În lumea teatrului, cunoașterea de sine are farmecul faptului împlinit, realizare de care această cuvântare scrisă în memoria lui Nae Ionescu ține seama. Trăind la extreme, înțelegi că a fi tu însuți este o necesitate, este calea de mijloc.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
