Departe pentru puțin timp de rostogolul sunetelor și luminilor. Cățelul doarme împăcat într-un ghiveci. Pe o creangă, cioara veghează neclintirea. Luna e mulțumită cu fazele sale, niciuna dintre ele nu vrea locul alteia, fiecare având binefacerile ei, în vreme ce Luna este în tot acest timp întreagă, indiferent cât de mult sau de puțin este vizibilă și în oricare dintre faze producând efecte semnificative.
Mă reîntorc în cinematograf, la film. Aici, expresia a-și fura singur căciula ia dimensiuni mitice. Există o intimitate a fricii, teroarea creează, și ea, atașament. Nu doar binele. Prezentul pare să fie tot ce avem nevoie pentru a trăi, dar – pentru că „ îți ia timp să trăiești ”- trecutul și viitorul devin necesități actuale.
Dacă iubirea nu înseamnă dreptate, de ce s-ar hrăni ura din nedreptate? Până și clovnii au tristețea lor, în veselia lui eroică, clovnul pierde poezia gesturilor simple, pregătind alt subterfugiu. Iubirea este sens – The substance, în regia lui Coralie Fargeat, 2024.
Filmul se încheie cu o scenă parcă desprinsă din Carrie (Stephen King). Până acolo însă lucrurile se succed previzibil, într-un declin treptat și sigur. Declin… Poate că moartea este un punct înalt, iar lucrurile se succed previzibil, într-un crescendo treptat și sigur. Și în Carrie, și în The substance societatea nu își recunoaște și nu își acceptă creația, de aici groaza…
Aceste gânduri mă conduc spre casă. Cine merge pe jos are destul timp de petrecut cu sine. Într-o mașină în mișcare, gândurile sunt mai fluide, mai confortabile. Dacă suferă corpul, suferă și mintea, și invers. Iar dacă suferi, lumea suferă odată cu tine – poate de aceea înțelepciunea încearcă să facă din om un loc mai bun, în timp ce eroul vrea să facă din lume un loc mai bun.
Pentru cel care dansează, gândurile sunt minunate. Picioarele își scutură drumurile ca niște rădăcini, mintea evaporă parfumul unei flori târzii. Să dansezi pe stradă – să dansezi în loc să te lupți, să cânți în loc să țipi – cum ar fi? Cum ar fi ca omul să aibă un autocontrol natural? Ar însemna, probabil, dispariția genului musical, dar nu și al omului.
Animalele cunosc bine aceste mișcări, dansurile lor sunt diafane. Ia timp până să facă un gest, și mai mult până să facă o acțiune, evitând contactul direct, care produce răni grele. În sălbăticie, fapta este vulnerabilitate. Poate de aceea înțelepții timpurilor îndeamnă la non-acțiune. Animalele se avertizează prin sunete și privire, într-o încordare răbdătoare. Rareori este necesară o confruntare, o măsurare fizică a forțelor. De prea puține ori omul este un animal prudent, reflexiv, inteligent, intuitiv, având totul de pierdut, iubind tot…
În ultimele decenii, filmele sf arată beneficiile și dezavantajele inteligenței artificiale. Se știe că devenim oameni trăind printre oameni, că umanitatea se dobândește, este condiționată. Inteligența artificială dispune de accesul la întreaga istorie și evoluție a gândirii umane, deci este pregătită să trăim împreună.
Sunt locuri în lume unde copiii sunt concepuți pentru a se îngriji toată viața lor de părinți, sunt crescuți și educați în obediență, ca animalele pentru consum, nu pentru folosul propriu, ci al altuia, în acest caz, al propriilor părinți. De aici și până la crearea unei inteligențe artificiale ca supremă unealtă, eliminând pe cât posibil factorul etic, nu era decât un gând.
Este în firea lucrurilor ca elevul să își depășească profesorul, copilul să reușească mai bine sau mai ușor decât părintele său. Discipolul să-și întreacă maestrul… Dar omul este creat după chipul și asemănarea Divinității. Omul îl creează pe Dumnezeu, fără de Care nu se poate apleca spre sine, locul unde maestrul și discipolul se întâlnesc, fiind unul și același.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
