Viața este prea bună când citești, un lucru pe care scrisul îl îndreaptă. Deschid o carte. Simt greutatea țesăturii vii și amestecul anotimpurilor într-unul singur, bogat, complex. Niciodată la timp, îmi dau seama că lumea, așa cum o lăsasem, e mai aproape decât credeam – coliziune.
Însă această experiență neptuniană, cititul, nu mă lasă fără să-mi arunce o nadă, viziunea de ansamblu. Un mod de a mânia zeii! Altfel nu mi-ar trimite nenorociri după numai două pagini. Dar, de cele mai multe ori, cititul e ca scuturatul unui pom, între cules și gustul rodului se află Lumea.
Crezând că am scăpat fără tribut, numai cu un cucui, două, vine câte o zi și mă îndatorează c-un drag de vorbă chiar când n-am ceva de zis! Urechile stau culcate, în spatele sprâncenelor, departe de dușman – recipientele înțelepciunii puse lângă toacă! (Și cum am citit micul text de două ori, o dată am citit și troacă.) Natura a avut simțul umorului când a așezat ochiul deasupra gurii și a urechilor. Astfel, filosofia începe cu obrazul sărutat. Împotriva mea, cu Lume cu tot, oboseala nu se lasă… Și spun ca și când ar fi păcat să mă rețin! De-acum, Dumnezeu are chipul oamenilor, că doar cum să vadă Lumea un flecar! Dar o vede?
Iată, decât să cercetăm cauza, lucrare de la care n-aș da înapoi nici odihnită, mai bine să credem un om! (Era să scriu un mort.) Știe el mai bine soarta sa. Critica, admirația și indiferența sunt eficiente, dar ele rămân o manieră de a purta pantofii altcuiva. Ori aici e vorba despre bucuria de a fi printre oameni, pe care o recunosc cei care nu se feresc să învețe din greșeli.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
