Nu demult, prima gură de aer a fost un țipăt. Când ai respirat ultima dată, să simți cerul în plexul solar? Cușca toracică prea mult te-a strâns. Tragi umerii, îndreptându-ți ființa…
Când ai căscat ultima dată de ai înțepenit? Rotunjindu-te ca o mămăligă! Cu privirea tulbure în fântâna răgetului ancestral, somnul nu plecase de tot, încă te amăgea…
O durere de umăr, mai întâi, susură ca un izvor, odată cu respirația, apoi crește, rulează valuri, suflarea se îngreunează. Și de ce nu ar fi respirația un mic dans, un cântec șoptit al fericirii?
Un izvor care seacă încet dacă îți este frică, dacă ești furios, care se întețește când simți bucurie, durere… Ce simți prea mult, binele, răul?
Cu tine respiră o lume întreagă! Poate fi asta o greșeală?
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…