Vineri, 17 mai, Târgoviște, sala Hugo Wolff a Teatrului Tony Bulandra – lansarea cărților Ceasornic fără minutar, Gabriela Cristache și Lumea văzută de la Târgoviște, Ionuț Cristache… Oricare ar fi fost obiectivul discursului dumnealui, domnul Mihai Constantin Ranin, directorul instituției, a adus în lumină o perspectivă pentru care îi mulțumesc – dacă există doar viitor, se poate trăi altfel decât curajos și responsabil?
Peretele cu oglinzi al sălii Hugo Wolff amplifică spațiul, repetându-l. Dar eu nu m-am descurcat niciodată bine făcând lucruri repetitive – desen tehnic, cusut. Cum anume vine vorba aceea, că repetiția e mama învățăturii, nu știu! Paradoxal, excelez la prima încercare, dar nu ajung niciodată prea departe, cu cât repet, cu atât acel lucru suferă odată cu mine.
Pentru că prezentul nu există! Se auzi ca o zbatere, ca un cântec de lebădă. Camera devenise o capcană. Și noi, ce căutăm aici, domnule? Strigă un gând înainte să moară. Îmi era frică, iar frica nu naște îngeri, ci oglinzi. Prezentul nu există. O voce părintească o spusese, suprimând existența mulțimii, apropiind serbarea de neant. Mi-am atins eșarfa cu fluturi grei. Pe chipul celorlalți se citea experiența cu focul.
Argumentul anunțase teama de a trasa limite, escapismul. S-ar fi vrut a fi temeiul unei vorbe de încurajare, care mângâie și vindecă deznădejdea, dar s-a simțit ca o lovitură, cinic ca un rânjet, siguranța rostirii trădând la autorul său aceeași rană.Timpul, invenție omenească, lege în slujba vieții – nu mai înaltă decât sensul ei – permite acest colos de voință – voi fi. Acum este vremea blazonului, a întrebărilor, însă răspunsul nu se află aici – lei și gladiatori, lăsați urme demne de adulmecat – uha! Uha! Uha! Dar câtă cunoaștere de sine să măsoare puterea explozivă? Câtă acceptare de sine, perfecționismul?
Între a respinge omul, purtând platoșa unei dureri de suflet, care înstrăinează de sine și de ceilalți, și a te sacrifica pentru el, bunăvoința trasează o cale de existență – încrederea – nu trebuie să știi, să verifici sau să-ți fie teamă.
Pentru că prezentul nu există! spuse mistic focul, trăgându-și jar din frica de moarte. Ca și golul, oglinzile repetă, construind uneori imensități, dincolo de frică și deznădejde este iubirea, singura pe care merită să o purtăm în straie de om. Cu ea închei această datorie de onoare care mă leagă de cei prezenți la eveniment.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
