Ca orice copil, reinventam lumea, natura oferea totul! Iar copilăria îl așeza pe homo ludens alături de homo faber, în armonie, nu în contrast. Poveștile din copilărie mi-au trasat fin linia vieții în palmă, la care mă uitam în soare, încercând să citesc cerul.
Mama, ea însăși o poveste fermecată… Un picnic era mereu binevenit! O căsuță improvizată, pentru vreme urâtă, a schimbat un colț de grădină de care ne temeam. Un arlechin creat dintr-un rest de material a revoluționat valoarea unui petic. Perdele croite peste noapte prefăceau apartamentul într-un palat auriu, de lumină! Haine noi, abia scoase din mașina de cusut, gata de purtat – nu precum ale împăratului…
Străbunica trăise demult cele două războaie, dar unele amintiri îi erau încă aproape, ne povestea despre ierni grele – cu zăpezi înalte, uneori, din depărtare, părând a fi oameni… Se bucura de timpuriile noastre lecții de scriere care, într-un mod minunat pentru noi, aveau legătură cu tot ce vedeam. Îi plăcea să ne povestească despre Tarzan și Baba Cloanța, ei se luptau în fel și chip, până când unul cădea rănit. Celuilalt, făcându-i-se milă, îl îngrijea cu leacuri din pădure, (am învățat multe despre plante!), iar când se vindeca, o luau de la capăt… Spre deosebire de cele două personaje pe care doar vreo rană le-ar fi adus aproape de liniștea unei mângâieri omenești ori de o vorbă mai bună, tata nu se sfia să ne spună adesea că ne iubește. Când ceva îl necăjea, rostea scurt, cu privire înduioșată, nu mor caii când vor câinii, un limbaj straniu ce părea să vină dintr-o lume în care cuvintele aveau importanță și îngrijeau sufletul. Bunicul, un munte de bunăvoință, totul în gospodărie era făcut de mâinile lui… Adormea înainte să ajungă la sfârșitul Poveștii porcului, a lui Creangă – am aflat noi mai târziu, când deja citeam, că altfel se termina. Bunica recrea aceeași poveste, noi insistam, cea cu șarpele scos din gura unei femei, ademenit afară cu lapte cald. Priveam îndelung orezul cu lapte, gândindu-mă ce putere zace în lichidul care nu hrănea doar vițeii, dar și salva oameni.
În bibliotecă, altfel stătea un rând neumblat de cărți vizibil iscodite – mari, scorțoase – probabil straja unui duh. Studiile unchiului, de pe vremea când lucra la cinematograf, și ale mamei, de când se pregătise pentru admitere la Istorie, dinainte de noi, volume posomorâte, cu mult scris și puține poze. Aș fi vrut să le înțeleg, însă reușeam numai să le pictez. Imitând adulții și animalele, cu toții voiam rolul cel mare – vânătorul, nu vânatul, preotul cu Botezul, nu credinciosul, Dumnezeu Tatăl, nu Dumnezeu Fiul, Dumnezeu, nu Diavolul etc., până am descoperit povestitorul. De atunci, povestea, povestitorul și copilul sunt una…
Îmi priveam mâinile și le închipuiam în stare de o viață a lor, din care omul crea sensul vieții, viața așa cum o știam eu din vacanțele de la bunici; la țară, omul se simțea vinovat dacă trecea ziua și nu făcea nimic, dacă stătea. Semnele maturizării erau mâinile aspre. Mâinile spâne, fără bătături, în contrast cu severitatea chipului, îmi păreau jumătăți de ființă. Apoi, bunica mi-a spus Povestea unui om leneș, care mi-a produs o puternică impresie, ca mai toate poveștile pe care le știa. Copilărind la țară, înțelegeam că lumea satului avea o tihnă, o rânduială a ei, departe de mecanismul orașului. Simțeam cum timpul își trage cochilia, vacanța mare părea să țină cât anul. Și cu tot acest timp câștigat, nu se cugeta prea mult la facerea lucrurilor. Mai mult se știa decât se cunoștea, mai mult se credea decât ar fi fost. Așa e de când lumea! Așa s-a pomenit! Munți de cuvinte pe care nu le puteam trece nicicum. Îmi rămăsese gândul la omul din povestea bunicii. Cât de ușor renunțaseră ceilalți la el! Că nimic nu mai era de făcut… M-am bucurat când cucoana încercase să-i dea o șansă, însă repede s-a speriat, auzind cum condamnatul nici cu puținul nu se descurcă, într-o lume care se îndrepta, cu toate forțele, spre mult – mai mult… Iar pentru bunăvoință nu mai era timp.
Astăzi, lenea este semn de inteligență, omul leneș petrece timpul gândind – și, pentru a se deranja cât mai puțin, găsește calea cea mai eficientă de realizare. O altă definiție a lenei – depresia – caz în care ceilalți au ceva de făcut… A nu face rău sau a face binele cu orice preț? Copilăria ne arată – prin joacă (magia, creativitatea, ingeniozitatea) și prin joc (munca) – faptul că nimic din ce există nu poate fi de prisos, fiecare este: fie valoros, fie risipa unei autosuficiențe.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
