Vezi lumea de la înălțimea unei flori? Sau din vârful unui munte? Al unui creion? Ori din adâncuri de acuarelă? O privești peste umăr? Ori ținând capul plecat într-o parte, gata de joacă? Începi ziua cu ce este mai bun, cu ce consideri tu a fi mai bun, sau lași la sfârșit? Oferi celuilalt ce ai mai bun sau ție? Când colorezi, începi de sus în jos, din margine, începi matematic, cu ce știi, cu ce ai, sau abia aștepți să pui culoare acolo unde este nevoie de ea? Și cum decupezi realitatea? Oricum ar fi, cei mai mulți preferă să vadă lumea de pe social media. Ce gust are lumea? Gusturile nu se discută, descurajează un dicton reconstituirea Turnului Babel. Lumea, dorință străveche, dor nețărmurit, amintire îngropată în adâncul comorilor! Omul o caută în sine de câte ori se prăbușește în colbul ei. Cine te întoarce din drum când ai luat deja o decizie? Și ce te grăbește când nu poți decât aștepta? Curiozitatea face să depășești răspunsul sau cel puțin mediul său?
Animalele nu au suflet. O citisem, o mai auzisem, însă nu de la o maică. Este înaltă și subțire, iar ploaia îi subțiază și mai mult figura. Îmi plac hainele ei modeste, negre, uzate, umbrela aproape ca o sită și zâmbetul sprinten ca un soare mic. Îmi spune că, dacă animalele au un rai, acesta trebuie să fie… Când eram copil și mă gândeam ce animal aș vrea să fiu, nu reușeam să fac o alegere, animalele pe care le știam erau deja cunoscute de om. Raiul animalelor este aici – o repartiție după logica oamenilor, care urmează firul evoluției. Un rai printre oameni? În timp ce raiul oamenilor este în altă parte decât locul în care au trăit! Nici raiul oamenilor nu este printre oameni, ci printre sfinți… Ceea ce îmi amintește de altă ploaie și de altă stație de autobuz, când am întrebat o tânără dacă îi place unde trăiește, iar ea a răspuns că oricum, noi, tinerii, vom pleca… În alte orașe ale lumii, mai aproape de rai, probabil. E nevoie de o lume întreagă să devii om, nu chiar de o viață. Să-l întrebăm pe cel care face rău: Cine te-a învățat să faci rău? Cine te-a învățat că nu valorezi mai mult? Iar binefăcătorul să se întrebe unde este limita…
Încercând să scape de amintirea animalelor pe care le-a ajutat – salvându-le, a dat din sufletul său – maica își continuă ideea. Când un animal moare, ceva ca o suflare se ridică și se risipește în lume, un abur care nu ajunge nici prea sus și nici prea departe. Cred că această explicație face cinste și unei tocănițe pe care o iei de pe foc. Ori, fiindu-mi frig și foame, atât am înțeles. Plouă. Iar aburii discuției părăsesc cuvintele și trupurile lor calde. Să merg la biserică mai des, este concluzia, trebuie să îmi asigur spatele, mi se spune. Să salvez în Cloud, ar fi echivalentul… Păstrez cinismul conversației și adaug că mama merge la biserică, mama scapă turma! Când plouă, lumea e mică, ștearsă, până și oamenii devin mai ușori. Ploaia leagă ființele între ele, ne readuce mai aproape de pământ, la prima treaptă a piramidei lui Maslow, indiferent unde te-ai fi aflat până atunci.
Din bine poți vedea răul, în frumos poți recunoaște urâtul, iar dacă ce este sus este și jos, a te reîntoarce, a rămâne sunt începutul oricărei călătorii…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
